Filmul “Ultimele ispite ale lui Hristos”(De la icoana bizantină la televizor)

Scriptura nu ne dă nici un detaliu asupra înfăţişării lui Iisus Hristos. Aceasta a putut da naştere la păreri controversate în ceea ce priveşte chipul istoric al Mântuitorului. Adevărul despre înfăţişarea Domnului a preocupat minţile creştinilor încă din vremurile imediat următoare ultimilor săi martori oculari.

Motivul pentru care chipul Mântuitorul nu s-a răspândit printre primii creştini ţine chiar de esenţa creştinismului, de înalta filozofie concentrată anume în jurul lumii spirituale, duhovniceşti şi nu a celei materiale. De aceea şi chipul material al lui Hristos, adică istoric, a fost foarte uşor înlocuit prin simboluri cum era de exemplu peştele, (pe care creştinii îi purtau la gât, din piatră sau chihlimbar, la fel cum noi purtăm astăzi crucea), fără nici o pagubă pentru credinţa în El. Primii creştini, deoarece erau în aşteptarea celei de a doua veniri Mântuitorului (pe care o considerau imediată), se concentrau mai mult asupra părţii spirituale, ceea ce privea direct mântuirea lor, acordând o mai mică atenţie amănuntelor exterioare, cum ar fi fost, de exemplu, înfăţişarea fizică a Mântuitorului Hristos.

Sigur că lucrurile nu au stat aşa şi mai târziu. Pentru că nu toţi ajungeau la înalta filozofie creştină, iar slava despre Înţeleptul din Nazaret trecuse de hotarele poporului Său, adică se răspândise printre păgâni, au început să apară imagini ale Mântuitorului, după felul în care şi-L închipuia fiecare popor. La romani de exemplu găsim pe Hristos reprezentat în chip de soldat cu o oaie în spate (Blândul Păstor, catacombele romane sec. II-III), iar la greci în chipul unui tânăr imberb, după modelul lui Hermes. Într-un cuvânt, cultul trupului cultivat de greci, antropocentrismul păgân, se răsfrânge inevitabil şi asupra reprezentărilor picturistice ale lui Hristos.

Împotriva acestui fapt se revoltă părinţii celui de al Cinci-Şaselea Sinod Ecumenic (692) la care se interzic categoric prin regula 100 toate imaginile “...care vrăjesc privirea, corup mintea şi pricinuiesc explozii de plăceri necurate”. Din această cauză se stabilişte ca mod de reprezentare canonic a Mântuitorului, a Maicii Lui şi a tuturor sfinţilor, anume stilul bizantin, care se păstrează până astăzi în bisericile ortodoxe. Grav şi esenţializat, stilul bizantin îşi propune să surprindă starea trupului îndumnezeit, duhovnicesc, lipsit chiar şi de cea mai mică aluzie la cele trupeşti, trupul nou despre care vorbeşte apostolul Pavel. Acest canon a fost încălcat în apus, unde se dezvoltă o pictură dulceagă şi chiar perversă, începând cu arta renaşterii şi până azi.

Care este, totuşi, adevărul despre înfăţişarea Domnului, căci, de vreme ce s-a întrupat şi a trăit printre noi, evident că a avut şi un chip istoric în care S-a ivit timpului?

Iată ce găsim în acest sens la filosoful creştin Origen în lucrarea sa “Contra lui Celsius” scrisă în 248, în care el aduce cuvintele lui Celsius: “Dacă Duhul lui Dumnezeu cu adevărat s-a sălăşluit în el (Iisus), atunci el ar trebuie să se deosebească de ceilalţi prin frumuseţea chipului, desăvârşirea trupului, la fel şi prin arta vorbirii. Pentru că e cu neputinţă de crezut că cel în a cărui trup a fost ceva dumnezeiesc să nu se deosebească cu nimic de ceilalţi. Şi totodată oamenii povestesc cum că Iisus ar fi avut o statură mizerabilă şi o faţă atât de urâtă încât provoca greaţă”.

1 Părerea despre o înfăţişare neatrăgătoare a Mântuitorului a existat printre teologii creştinismului timpuriu (Tertulian, Sf-ţii Clement şi Chiril ai Alexandriei, Sf. Irineu de Lyon ş. a.) bazată pe înţelegerea literală a versetului din proorocul Isaia, ce se referă la întruparea lui Dumnezeu: “...nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare ca să ne fie drag. Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni” (Is. 53, 2-3). Totuşi, tindem să ne alăturăm Părinţilor care găsesc în acest verset indicaţia directă anume asupra patimilor Mântuitorului. În acest fel, descrierea, evident respingătoare, nu afectează cu nimic concepţia despre desăvârşirea fizică a Domnului Hristos.

De fapt, imperfecţiunea însăşi este o urmare a căderii. Căci “a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său” (Fac. 1, 27) “şi a văzut Dumnezeu că este bine” (Fac. 1, 12-18-21-25). Deci, făcându-l pe Adam Dumnezeu l-a făcut desăvârşit şi doar păcatul a putut atrage după sine toate imperfecţiunile de mai târziu, chiar şi cele fizice, ca stigmate ale “morţii de care a murit” (Fac. 3, 3) prin călcarea poruncii. Însă “sfinţenia trupului Dumnezeului şi Domnului era infinit mai mare decât sfinţenia în care a fost creat trupul făpturii - a lui Adam”.

2 Orice imperfecţiune fizică, în cazul dat, în descrierea Mântuitorului, ar intra în contradicţie cu absenţa păcatului despre care spunem că-L caracterizează. Desăvârşirea fizică a lui Hristos este şi chezăşia succesului înnoirii vechiului Adam de către Noul Adam - Domnul.

Pornind de la acelaşi fapt, al Dumnezeirii lui Hristos, înregistrat de Origen, sfântul Ignatie Briancianinov scrie:3 “Trupul Dumnezeului-om avea o graţie şi frumuseţe neobişnuită, după cum a cântat despre El prooroceşte protopărintele Lui sfântul prooroc David: Împodobit eşti cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor. Ps. 44, 2 Însă frumuseţea trupească a Dumnezeului-om nicidecum nu producea asupra părţii feminine acele impresii pe care de obicei le produce asupra ei frumuseţea bărbaţilor.6 Să fie respins şi blestemat un astfel de gând mârşav şi hulitor de Dumnezeu, care de altfel este acceptat şi pronunţat de eretici.7 Dimpotrivă, trupul lui Hristos vindeca toate patimile, şi sufleteşti şi trupeşti. Însuşire de care era el pătruns, acea însuşire o transmitea [şi altora]. El (trupul) din belşug răspândea harul Dumnezeiesc tuturor celor ce priveau la el, tuturor ce se atingeau de el, şi bărbaţilor şi femeilor. Putere ieşea de la El, mărturiseşte Evanghelia, şi-i vindeca pe toţi. Lc. 6, 19 Şi câţi se atingeau de El se vindecau Mc. 6, 56 Acesta este acel trup Dumnezeiesc despre care Însuşi Domnul a mărturisit: Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. In. 6, 54-56

De aceeaşi părere este şi Sf. Ioan Gură de Aur, zicând că “Iisus era preafrumos”; împreună şi Sf. Grigore de Nissa, Fer. Augustin, Sf. Ambrozie al Mediolaniei erau convinşi că Dumnezeu-omul era împodobit cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor; revărsatu-s-a har pe buzele Tale, pentru aceasta Te-a binecuvântat pe Tine Dumnezeu, în veac. Ps. 44, 3

“Cu totul altfel rezolvă problema înfăţişării lui Hristos regizorul Martin Scorseze în filmul “Ultimile ispite ale lui Hristos” (după cartea lui Nicos Cazandzachis)8. Pentru el Iisus Hristos nu este un Ales, nu este Altfel, El nu numai că este la fel cu toţi, ci chiar e mult mai obişnuit [banal] decât toţi oamenii obişnuiţi. Faţa lui nu numai că nu este plină de Duh, ci este respingătoare fizic, în figura lui e multă platitudine, la fel ca şi în viaţa Lui. Şi revenirea lui la conştientizarea misiunii sale şi a necesităţii jertfei, când el în discuţia cu Iuda afirmă că principalul e să-ţi eliberezi sufletul, deoarece altfel lanţul răului nu va fi rupt niciodată, că principalul nu e eliberarea de sub puterea romană, nu salvarea trupului, cum susţine Iuda, ci salvarea sufletului; toate acestea nu-l conving pe privitor prin dezlegările metaforice ce se dau evenimentelor şi mai cu seamă răstignirea, plină de amănunte pur fiziologice şi suferinţa lui Iisus pe cruce. El moare fizic pe cruce, şi nu-ţi vine a crede că duhul lui se va întoarce la Dumnezeu-Tatăl”.9

Dar ceea ce rămâne din filmul lui Scorseze nu este nici măcar această filozofie joasă, ci ceva mult mai înfricoşător. Ideea că Hristos n-a fost Dumnezeu o găsim încă în Evanghelii la iudeii ucigaşi de Dumnezeu, fapt pentru care L-au şi răstignit: Pe acesta l-am găsit răzvrătind neamul nostru şi zicând că el este Hristos. Luca 23, 2 Că Hristos ar fi fost născut din desfrânare şi că avea demon - şi asta găsim în Evanghelii, susţinute de aceiaşi iudeii nebuni (Marcu 3, 22; Ioan 8, 41). Scorseze însă merge mult mai departe, el ecranizează bârfele spurcate create în jurul Mântuitorului şi a Mariei Magdalena.

De altfel, acest subiect n-a preocupat doar pe Scorseze. Scriitorul spaniol Jose Saramago publică un roman cu acelaşi subiect “Evanghelia după Iisus” (tradus imediat în ruseşte), pentru care obţine şi Nobelul pe anul literar 1997.

Subiectul l-am auzit discutat şi de yoghinii din România, care cred că şi-au importat argumentul de la colegii din occident. Prin analogii sincretiste yoghinii, mai ales cei occidentalizaţi, caută să-şi motiveze orgiile nu numai prin zeităţile lor, cum ar fi Krişna (care avea 16800 de ciobăniţe-gopi) ci şi prin atribuirea în chip mincinos a astfel de “însuşiri” sfinţilor şi chiar Mîntuitorului Hristos. (Ştim deja speculaţiile ce se fac pe seama asemănării cuvintelor Krişna şi Christos). Acestora le place să aducă cazul Mariei Egipteanca şi a Mariei Magdalena, cât şi diverse pilde din Pateric în care se arată căderea unor călugări iar după aceea pocăinţa şi îndreptarea lor.

Yoghinii chiar au găsit şi citatul evanghelic în care Hristos “laudă” desfrânarea: “Iertate sînt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit” (Luca 7, 47). După mintea lor “căci mult a iubit” s-ar referi la faptul că a iubit mulţi bărbaţi. Pentru că am avut o discuţie de o jumătate de zi cu unul din ei, care mai era şi scriitor pe de-asupra, dar nu s-a lăsat convins, îndrăznesc să precizez lucrurile. Dacă Hristos a lăudat-o pe Maria Magdalena pentru că “a iubit mulţi bărbaţi”, după cum zic yoghinii, de ce dar Magdalena, care L-a iubit sincer pe Iisus până la sfârşitul vieţii, s-a lăsat de desfrânare, dacă pentru asta a fost lăudată de El? De unde ştim că s-a lăsat de desfrânare? Plânsul ei o arată. Altfel ce motiv avea să vină şi să se umilească în faţa tuturor o femeie care avea atâta “trecere”? Pentru că a propovăduit împreună cu apostolii până la sfârşitul vieţii şi pentru că a fost primul om cui i S-a arătat Hristos după înviere (Ioan 20, 14-16). Dar să lăsăm.

Ceea ce supără la acest film nu este atât subiectul, căci e făcut de un necredincios, ci faptul că el a fost arătat într-o ţară preponderent ortodoxă. Nicăieri în lume nu se mai poate arăta astăzi un film antisemit, fără urmările de rigoare, cu atât mai mult în Israel. Niciodată televiziunea din Istambul nu va arăta un film în care este batjocorit Mahomed. Iar în India nici măcar o vacă nu îndrăzneşte nimeni să o alunge de pe autostradă, pentru că este sfântă!

Acelaşi film a fost arătat şi în Rusia în 1997. Iată ce scrie despre asta reputatul teolog, doctor în filozofie, poate cel mai vestit apologet al Rusiei contemporane, diaconul Andrei Kuraev: “Evenimentul cel mai scandalos din viaţa religioasă a Rusiei pe anul 1997 s-a petrecut la 9 noiembrie. În această seară de duminică NTV-ul10 a rulat filmul “Ultimile ispite ale lui Hristos”. Conflictul ce se cocea în ascuns în ultimii ani a răbufnit: uriaşul imperiu informaţional al Rusiei a declarat război pe faţă Bisericii Ortodoxe Ruse”.11

Biserica nu dăduse motiv pentru aceasta. Drept motiv a servit doar calendarul. 9 noiembrie - aniversarea “nopţii de cristal”. Este acea tristă noapte când în Germania nazistă au început persecuţiile asupra evreilor. Se înţelege că regizorul principal al NTV-ului Alexandr Faifman şi stăpânul NTV-ului d-l Gusinski, care îmbină postul de director general al “Media-MOST” şi de preşedinte al Congresului Evreiesc din Rusia, pe bună dreptate păstrează o amintire durută despre această noapte. Însă de ce pentru crima neopăgânilor germani (iar nazismul, hrănit de ocultism, era duşman pe faţă nu numai al iudaismului ci şi al creştinismului) el a hotărât să se răzbune pe credincioşii ortodocşi din Rusia? De ce această durere a lui s-a revărsat ca o jignire peste acel popor care a salvat comuniunea evreiască europeană de la anihilare?

N-au fost jigniri? A fost doar dreptul fiecărui om de a-şi exprima liber opinia? Da, un astfel de drept există. Dar există şi limitele lui fireşti. Mişcarea liberă a mâinii mele se termină acolo unde începe faţa altui om. Durerea celuilalt - iată graniţa peste care nu trebuie să treacă nici cele mai legitime sentimente ale mele. Nici bucuria mea, nici durerea mea personală nu trebuie să provoace durerea altor oameni (...)

Da, orice om are dreptul la o discuţie cu creştinii, dreptul la critică şi la contradicţie. Dar nu are dreptul să scuipe şi să hulească. Este blasfemitor să întipăreşti în memoria oamenilor scene de pat cu participarea Mariei Magdalena şi... Iar explicaţiile: “Vedeţi, este intenţionat, sînt halucinaţii pe care diavolul le naşte în conştiinţa Răstignitului”, deloc nu uşurează arsura. După învăţătura creştină, gândurile rele şi mincinoase în genere nu pot să apară în conştiinţa Dumnezeului-om Hristos. Nu poate în interiorul Fiului lui Dumnezeu să răsune glasul împăratului întunericului.

Dar nu numai din punctul de vedere al credinciosului e blasfemitor acest film. O lectură intenţionat blasfemitoare a Evangheliei este promovată de o masivă mişcare anticulturală. Setea de a batjocori, de a spurca tot ce este înalt, este caracteristică pentru boierii contemporani. Puşkin devine interesant nu prin poezia sa, ci prin “lista sa de Don Juan”; de Ciaicovski îşi amintesc mai mult în legătură cu problemele minorităţilor sexuale...”.12

Lupta Bisericii împotriva unor astfel de subproducţii nu este lupta unor fanatici împotriva progresului cultural, ci un îndemn de a ne îndrepta spre adevărata cultură. Un îndemn de a descoperi şi de a face cunoscute anume acele adâncimi ale spiritului uman pe care nu le au dobitoacele, adică conştientizarea veşniciei sufletului nostru omenesc, conştientizarea înaltei filozofii la care suntem chemaţi.

Aici nu avem de a face doar cu o simplă violare a intimităţii religioase a creştinilor, ci asistăm la o deformare a realităţii şi înstrăinare patologică de echilibrul minim intelectual, necesar fiecărui om. Filmul “Ultimile ispite ale lui Hristos” a fost respins nu numai de credincioşi ci chiar şi de oamenii străini de religie, anume pentru că acest film e plin de un naturalism nelalocul lui, şi nu de realism, în cel mai larg înţeles al cuvântului.

În teologia ortodoxă există un concept ca “realismul mistic religios” (Pavel Florenski, Leonid Uspenski ş. a.) esenţa căruia se conţine în aceea că iconografia, creînd “chipul de neînchipuit” (sau “asemănărea de neasemănat”), reflectă suprema, dumnezeiasca realitate. Şi de aceea simbolul religios e mult mai realist, decât iluzoria imitaţie a vieţii din pictura realistă. Simbolul nu se opune realismului, mai mult decât atât, simbolul nu se opune realismului, ci imaginaţiei abstracte care refuză orice relaţie cu realitatea, în afară de cea cu sine însăşi.13

De aceea reprezentarea canonică a lui Hristos în iconografia ortodoxă este şi cea mai apropiată de realitatea istorică şi mistică a Lui, şi numai imaturitatea spirituală a unora, a dus la decăderea icoanei până la varianta ei renascentistă, romano-catolică. În acest sens e foarte uşor să urmărim starea spirituală a unui popor şi epoci în funcţie de modul de a gândi icoana - chipul văzut al celor nevăzute.

Cu filmul “Ultimile ispite ale lui Hristos” omenirea atinge apogeul regresului moral şi spiritual. Ceea ce Dumnezeu a făcut la încceput “după chipul şi asemănarea Sa”, nu mai există. Acum omul Îl “face” pe Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa stricăcioasă (Romani 1, 23).

Iar dacă prin cea de “a şaptea artă” - filmul, pictura s-a întrecut pe sine şi, pe bună dreptate, putem numi filmul o pictură vie, mai mult decât încercarea anticilor de a opri timpul în loc, acel neputincios suspin al lui Gheote: “O, mai opreşte-ţi pasul, secundă care treci”, atunci filmul “Ultimile ispite ale lui Hristos” e urmarea inevitabilă a nerespectării unui atât de neînsemnat, părea, canon iconografic de la 692.14 Neascultarea romano-catolicilor şi practica unei picturi religioase catalizate de sentimentele firii căzute, a evoluat, odată cu prelungirea picturii în arta cinematografică, nu vom greşi când spunem, în formele grave pe care le desprindem din acest film.

1. Iu. G. Bobrov, Bazele iconografiei ruse vechi (Osnovî iconografii drevnerusscoi jivopisi), Axioma, Sanct-Peterburg, 1995, p 188;

2. Sf. Ignatii Briancianinov, Izlojenie ucenia Pravoslavnoi Ţercvi o Bojiei Materi, Statisi, Sanct-Peterburg, 1997, p 10;

3. Idem, p 11.

4. Cazul Mariei Magdalena, care, atingându-se de picioarele Lui, a căpătat sfinţenie şi a divorţat cu păcatul;

5. Romanul inspirat din Evanghelie cunoscut sub numele: Passion douleureuse de notre Seigneur Jesus-Christ, par Ecaterine d’Emerich (nota Sf.întului). În secolul nostru vezi de ex. “Evanghelia după Iisus” de Jose Saramago (Nobelul pentru 1997).

6. Amintim că Nikos Kazantzakis, considerat cel mai mare prozator grec al sec.. XX, este atît deţinătorul premiului Nobel, cît şi “deţinătorul” anatemei date de Biserica Ortodoxă Greacă.

7. Iacovlev E. G. Chipul lui Hristos în ortodoxie în contextul culturii universale (“Obraz Hrista v pravoslavii v contexte mirovoi relighioznoi culiturî”, Naucino Bogoslovskie Trudî, Belgorod, 1999, p. 240.

8. NTV (HTB rus.) Post de televiziune independent, cel mai popular în Rusia postsovietică.

9. Diacon Andrei Kuraev, “Kak delaiut antisemitom”, Ed. Odighitria, Moscova 1999.

10. Diacon Andrei Kuraev, ibidem.

11. Citat de Iacovlev E. G. ibidem, p. 240.

12. Împotriva acestui fapt se revoltă părinţii celui de al Cinci-Şaselea Sinod Ecumenic (692), la care se interzic categoric prin canonul 100 toate imaginile indecente. “De aceea noi poruncim ca de acum înainte să nu se picteze pe scânduri sau în alt fel de imagini care vrăjesc privirea, corup mintea şi pricinuiesc explozii de plăceri necurate. Dacă cineva va îndrăzni să facă aceasta, să fie anatema”.