Sclavie si dragoste

 

Buna ziua parinte Savatie
Ma numesc Nelu, student la jurnalistica. Am fost la intrunirea din 12.02.03, mi-a placut sa te ascult, insa n-am prea avut ocazia sa intreb si eu cite ceva. As avea mai multe intrebari, dar o sa am si alta ocazie sa-ti scriu. Sper sa-mi raspunzi.
Iubirea e cea mai inalta valoare, Iisus a spus "Dumnezeu este iubirea". Cred ca afirmatia e invechita - Dumnezeu nu e iubire, ci iubirea e Dumnezeu. Asa Dumnezeu insusi devine o calitate a acelor ce stiu sa iubeasca. Astfel o credinta in El n-ar fi necesara. Ar fi doar o ipoteza.
In 20 de secole de crestinism au fost ucisi atitia oameni, ca e greu sa-i numeri. Musulmanii ucid intr-una de 14 secole, si nu sint convertiti din dragoste, ci din lasitate. Mahomedanismul a venit spre oameni cu sabia intr-o mina si cu Coranul in cealalta, spunind "Alegeti". Iubirea nu se naste din frica, astfel crestinii au schimbat tactica, dar esenta e tot aceeasi: Biblia intr-o mina si bucata de piine in alta. Noi alegem. Crezi ca a fost cineva convertit la crestinism din cauza valorilor inalte, a adevarului incompatibil, viziunii profunde? Cei infometati cu adevarat sint cersetorii, orfanii. Sint infometati de piine, de adapost, de haine si nu de adevar. Este asta o convertire?
In ce societate traim noi azi? Politica o intretine, politica intretine totul. Tot din motive politice au fost create si religiile. De ce toate religiile spun adevarul, si oamenii cred. Ii fac nefericiti si cu cit sint mai nefericiti, cu atit ei devin mai docili. Asta vrea de la noi o religie?
Da, omului ii e frica sa fie liber. El vrea un tata in ceruri, bun pentru plingeri si rugaciuni. Fara el se simte ca un copil abandonat. Dar rugaciunea si adoratia noastra seamana cu lauda la adresa tiranului care ne-a redus, din oameni in sclavi. De ce ai ales sa fii sclav? Sclavul e un obiect pe care il posezi - poate fi usor ucis cind nu mai ai nevoie de el.

Raspuns:

Intrebarile directe si totodata calde din partea unui ateu sint destul de rare. E un rar prilej de discutie pe care eu as vrea sa-l lungesc putin, si va trebui sa ma rabzi, pentru ca si intrebarile tale o cer. Lasa-ma, asadar, sa vorbesc mai pe indelete despre cele de care ma intrebi. Chiar daca sint niste intrebari tip, ele isi capata doza lor de prospetime si putere atunci cind sint puse cu sinceritate. Vad ca iti pare sincer rau de mine si cred ca, daca ai avea ceva mai multa putere, m-ai ajuta sa ies din aceasta sclavie in care m-am bagat avind deplina certitudine ca ai facut o fapta buna.
Sa zicem, Nelu, ca eu stiu de ce am ales sa fiu sclav. Dar e interesant de ce tu ai simtit nevoia sa discuti cu un sclav. S-ar putea ca intre noi doi sa existe niste afinitati.
Daca tot veni vorba de sclavie, pentru ca pot fi multe feluri de sclavie, imi vine in cap un caz din viata lui Diogene. Acesta a ajuns sa fie scos odata la vinzare ca sclav. Atunci cind cineva s-a apropiat sa-l cumpere, intrebindu-l ce se pricepe sa faca, Diogene a raspuns: "Ma pricep sa conduc oameni". Sau, alta data, a inceput sa strige in urma unui mare dregator: "Vindeti-ma acestui om, are nevoie de un conducator". Acela, avind suficienta noblete si, probabil, umor, l-a cumparat intr-adevar pe Diogene si l-a pus invatator peste copiii sai. Lucru din care a avut mult de cistigat.
M-ar interesa pe care dintre cei doi l-ai numi tu sclav, pe cumparator sau pe Diogene? Dar din felul cum gindesti, si-mi place cum gindesti, pentru ca traiesti ceea ce gindesti, cred ca vei fi de acord cu mine si cu grecii de alta data, daca vom zice ca Diogene, prin faptul de a se vinde sclav, nu si-a stirbit deloc libertatea, ci poate chiar si-a pus-o in valoare. Cred ca suprema libertate se vede din libertatea cu care unii oameni renunta la propria lor libertate.
Este dificil sa definim un sclav. Da, sclavul este un om ne-liber. Dar exista atitia oameni lipsiti de libertate, de libertatea de a actiona, de libertatea de a vorbi, chiar si de libertatea de a gindi, incit n-ar fi o exagerare daca am spune ca traim intr-o lume de sclavi.
"Sclavul este un obiect pe care il posezi". Foarte bine. In cazul religiei, cine este posesorul? Dumnezeu? Dar Dumnezeu nici nu exista! Oare nu este religia o inventie politica, o masinarie de condus oamenii? Toate rugaciunile, adorarile, lacrimile nu sint oare doar un produs al mintii omenesti, a unei minti bolnavicioase, dezamagite, infrinte? A unei inimi care are nevoie sa-si inventeze un "aparator" ceresc care va pedepsi intr-o zi pe toti cei care o asupresc si o umilesc!
Si-atunci, ai cui sclavi sintem? Poate ca ai lui Dumnezeu, dar ai unui Dumnezeu care nu exista, ai unui Dumnezeu pe care l-a faurit imaginatia noastra disperata. Sintem propriii nostri sclavi, sclavii propriei noastre neputinte. Dar Dumnezeu n-are nici un amestec aici, Dumnezeu nu exista.
"Sinteti robii celor la care va supuneti" sau "a ceea la ce va supuneti", zicea apostolul Pavel. Spune-mi pentru ce traiesti si eu iti voi spune al cui rob esti. Spune-mi pentru ce traiesti si eu iti voi spune cine este dumnezeul tau.
Nu este nimeni care sa nu fie robit de ceva, de voie sau de nevoie. Unii aleg religia, altii matematica, altii jurnalistica, literatura etc. Pina la urma, fiecare e robit de ceea ce-i place, fiecare isi este propriul sau rob.
Este un rod si o expresie a libertatii sa alegem singuri obiectul robirii noastre. Eu as spune ca nu robul este un obiect pe care il arunci cind vrei, asa cum zici, ci stapinul este un obiect pe care il schimbam cind vrem. Azi vreau sa ascult un fel de muzica, miine alta, intru intr-un partid sau altul, ader la o religie sau alta. Cine ma opreste? Nici macar Dumnezeu! L-ai vazut tu vreodata pe Dumnezeu sa se pogoare din cer si sa zica: "N-ai voie, iti interzic sa nu mai crezi in mine, iti interzic sa te muti la alta religie!" Sigur ca nu L-ai vazut, pentru ca Dumnezeu nici nu exista. Intr-un anume fel, si invingatorii sint robiti de victoriile lor si stapinii de sclavii lor, pentru ca unii fara altii nu exista.
Exista un singur stapin la care nu putem renunta si pe care nu il putem schimba, un stapin care e acelasi pentru toti: Moartea. Si daca este cineva care se crede liber si rob al nimanui, ramine acest examen, examenul mortii care va curma incrincenarea lui si o va reduce la tacere.
Da, se poate spune ca este o lasitate sa te temi de moarte, dar si mai mare lasitate este sa actionezi dictat de aceasta frica. Eu insa ii inteleg si pe oamenii care au ales religia chiar si numai din frica mortii si nu-i pot invinui, pentru ca sint oameni. Curajul in fata mortii e prostesc. E prostesc pentru ca toti cei care isi aroga acest curaj inca nu au murit niciodata si, deci, nu stiu ce este moartea. Eu inca nu am cunoscut oameni care sa fi supravietuit mortii, fie dupa un accident, Afganistan, bataie groaznica sau boala si sa ramina fideli mortii. Toti il aleg pe Dumnezeu. Unde e acest Dumnezeu? Nu stiu, dar probabil ca e in spatele mortii, pentru ca toti cei care mor Il gasesc.
Sa presupunem ca si eu am murit. Am vazut moartea si L-am vazut pe Dumnezeu, acel Dumnezeu care nu exista. Dintre acestea doua eu l-am ales pe Dumnezeu. Si asta pentru ca, din ceea ce am vazut, Dumnezeu mi-a placut mai mult ca moartea, a fost mai aproape de inima mea.
A spune ca Dumnezeu nu exista e tot una cu a spune ca moartea nu exista. Tu n-ai experienta personala a mortii, aceasta mi-o descopera felul tau de a pune intrebarile, dar tu crezi ca moartea exista. Tu crezi nu pentru ca stii, ci pentru ca ai vazut oameni murind. Certitudinea ta rezida dintr-o deductie, nu din experienta: "Cred ca exista moartea, pentru ca am vazut ca oamenii mor". Acesta este complexul lui Ghilgames care, in ziua in care a murit prietenul sau Enkidu, a descoperit ca si el este muritor. Strigatul lui a fost: "A murit Enkidu, prietenul meu care vinase cu mine lei". Si aici ar urma "deci, si eu voi muri".
Si daca tu nu vei muri? Si daca acum, pentru prima oara, unul dintre oameni nu va muri si acel om vei fi tu? Da, noi putem spune ca acest lucru este cu neputinta, deoarece inca nici unul dintre oameni nu a scapat mortii. Dar si aceasta este o credinta, nu o certitudine. Logic, ipoteza pe care o propun are tot dreptul sa existe si sa functioneze.
Pentru oamenii care inca nu au murit niciodata moartea este o deductie, nu o experienta traita. Si totusi ei cred in ea, cred pentru ca au vazut pe semenii lor murind, "prietenii lor cu care au vinat impreuna lei", cu care au mincat si au baut impreuna. Aceeasi oameni vad pe semenii lor crezind in Dumnezeu, intilnindu-se cu Dumnezeu, dar ei nu deduc din aceasta ca Dumnezeu exista, ci zic "Dumnezeu nu exista, deoarece eu nu L-am vazut". Nici moartea nu a vazut-o, dar crede in ea. Crede in moarte, pentru ca Vasile a murit, dar nu poate crede in Dumnezeu pentru ca Vasile a crezut in Dumnezeu. Oamenii cred mai usor in moarte, decit in Dumnezeu. Oamenii cred mai usor in rau, decit in bine. Oamenii cred mai usor de frica, decit din dragoste, precum ai si zis.
Totusi, in ce cred oamenii? Daca zici ca toti cred de frica sabiei sau de foame, atunci discutia noastra risca sa devina neinteresanta. Imaginile cu sabia si coranul sau biblia si bucata de piine sint tipic ateiste, o spun ca un copil care a crescut in casa unui propagandist de ateism stiintific si care ma jucam printre vrafurile de carti pe aceasta tema. Nu fi un rob al lor. Ele sint false, chiar si pentru motivul ca aceeasi atei ii invinuiesc pe popi de faptul ca iau piinea saracilor si cred ca aici au mai multa dreptate. Citi preoti ai cunoscut tu care dau piine la saraci, imbraca pe cei goi? Eu i-as putea numara pe degete, desi numai in Mitropolia noastra sint peste 1400 de preoti. Am auzit, insa, de un caz cind preotul a refuzat sa ingroape o batrina pentru ca mosneagul ei nu avea de unde sa ia 100 de lei pe care ii cerea preotul. Mosul a umblat o saptamina cu baba in caruta cersind cei 100 de lei. Dar citi ramin astazi nebotezati si necununati pentru ca preotul nu mai face nimic fara bani? Unul dintre filozofii medievali, nu mai tin minte care, dar se pare ca nu dintre cei credinciosi, a zis: "Daca de atitea secole (acum 20) preotii si episcopii se muncesc sa distruga Biserica si ea inca se mai tine, inseamna ca Dumnezeu exista".
Oamenii cred in Dumnezeu numai din cauza dragostei, ei cred pentru ca ei cunosc ca Dumnezeu este dragoste. Alte motive, vom vedea, nu exista. Dragostea este un sentiment, dar dragostea este si o Persoana si eu as zice ca ea este inainte de toate o persoana, chiar daca tu numesti aceasta viziune invechita. E usor a spune ca tu iubesti si de aceea nu mai ai nevoie si de un Dumnezeu care sa fie dragoste. Dar, fii de acord, e si absurd sa spui ca tu iubesti, dar nu poti accepta un Dumnezeu care sa fie dragoste, pentru ca sau iubesti sau nu iubesti. Cineva care isi este suficient in dragostea sa, se amageste, deoarece prima calitate a dragostei este aceea de a se darui pe sine altcuiva. Altfel dragostea aceea nu trebuieste nimanui, pentru ca ea nu exista.
Imaginea Dumnezeului tiran e absurda, ea nu poate sa supravietuiasca logic. Daca acceptam ca Dumnezeu exista intr-adevar, adica e real, e o persoana, atunci trebuie sa ne intrebam ce nevoie are El sa fie tiran, ce are El din toata treaba asta? Daca El este si este tiran, asa cum crezi, de ce nu-i tiranizeaza pe cei care nu cred in El si Il injura, ci ii "tiranizeaza" doar pe cei care indeplinesc poruncile Lui? Daca acceptam in Dumnezeu principiul raului, ceea ce este si placerea de a pedepsi, rautatea lui ar trebui sa se reverse asupra tuturor oamenilor, dar mai ales asupra dusmanilor sai. Iar daca spunem ca Dumnezeu ii pedepseste doar pe "lasii" si "fricosii" care cred in El, iar asupra celorlalti nu are putere, inseamna ca Dumnezeu nu este atotputernic, deci nu este un tiran adevarat. Si daca Dumnezeu nu-si poate pedepsi dusmanii, pe care ar fi normal sa vrea sa-i pedepseasca, si care, fii de acord, sint cei mai multi, ce nevoie are sa-si pedepseasca supusii care sint putini? Sa ne inchipuim un dumnezeu sado-masochist e o eroare logica, deoarece nimic nu poate sa existe si sa nu existe in acelasi timp, sa fie vesnic si totodata sa se autodistruga. Un astfel de Dumnezeu poate sa existe doar in manualele de ateism stiintific. Iar daca Dumnezeu, in aceasta forma, nu poate sa existe nici macar ipotetic, inseamna ca totul se petrece doar in mintea oamenilor. Oamenii singuri se robesc propriilor ginduri si inchipuiri. Dar, iarta-ma, aceasta este problema lor, ce vina are aici Dumnezeu?
Pe de alta parte, a spune ca Dumnezeu ar avea nevoie sa pedepseasca sau sa robeasca niste fiinte care in cele din urma mor si putrezesc, e de neinteles. Ce anume cistiga El din aceasta robire si in ce consta ea, daca este? Dar daca acceptam ca oamenii nu mor si putrezesc, ci Dumnezeu ii "racoleaza" ca robi pentru vesnicie, atunci, fii de acord, cei care nu cred in Dumnezeu au mult de pierdut, pentru ca ei, indiferent de soarta lor de dincolo (sa zicem ca, prin absurd, ei reusesc sa se eschiveze de Dumnezeu si in vesnicie) si-au petrecut vremea vietii lor pamintesti intr-o continua minciuna, adica au trait o pseudo-viata sau n-au trait deloc.
Asadar, pentru ca Dumnezeu sa existe, El trebuie sa fie vesnic si atotputernic. A fi atotputernic inseamna a nu avea rautate, deoarece rautatatea este contradictorie, iar contradictia este anulare si distrugere. Daca Dumnezeu ar fi rau, El ar fi trebuit sa dispara prin autodistrugere. De aceea un Dumnezeu rau nu poate sa existe si El nu exista. Din acest punct de vedere, ateii au dreptate cind spun ca Dumnezeu nu exista, pentru ca un Dumnezeu asa cum si-L imagineaza ei e o eroare logica, el n-are nici o sansa sa existe. Eu insa as vrea sa discutam si partea cealalta a problemei, adica sa admitem, cel putin ipotetic, ca Dumnezeu exista, mai bine zis este. Un Dumnezeu care este trebuie sa fie un Dumnezeu al dragostei, trebuie sa fie Dragoste. Pentru ca "daca dragoste nu e, nimic nu e", nici macar Dumnezeu (apropo, aceasta nu a zis-o Preda, ci Apostolul Pavel).
Lasa-ma, dar, sa-ti povestesc o poveste in care Dumnezeu este dragoste, ca sa intelegi mai bine al cui sclav sint si daca sint intr-adevar sclav. E bine cum ai zis la inceput, pentru ca nu ai intrebat "de ce esti sclav", ci "de ce ai ales sa fii sclav". Stii bine ca sclavii nu aleg, dar noi alegem.
Citeva zile in urma a venit la mine la spovedanie o fetita de vreo 8 anisori. O iau de cap si o intreb: "Cum te cheama?" "Lenuta". "Ia-n zi Lenuta, ce s-a mai intimplat, ce te framinta?" Zice: "Am ginduri rele despre Dumnezeu". "Mai, mai, Lenuta, si ce fel de ginduri rele ai tu despre Dumnezeu?" "Ca Dumnezeu e rau". "Dar cum ti-ai dat tu seama ca Dumnezeu e rau?" "E rau, pentru ca El ii pedepseste pe oameni". "Chiar asa? Pe care oameni ii pedepseste El? Stii tu vreun om pe care l-a pedepsit Dumnezeu?" "Pe oamenii necredinciosi". "Cine ti-a zis tie asta?" "Scrie intr-o carte". "Nu-i buna cartea aceea, Lenuta, cine ti-a dat tie asa o carte?" "Am citit eu". "Lenuta, ian spune tu, daca un om face o fapta rea, asa-i ca el nimereste la inchisoare?" "Da". "Si cine-l pedepseste pe el, oare nu se pedepseste el singur, pentru ca a facut o fapta rea si oamenii il pun la inchisoare?" "Da". "Dar Dumnezeu nu-l pedepseste, numai oamenii il pedepsesc si el singur se pedepseste cind face o fapta rea. Dumnezeu ne-a spus noua sa ne ducem la cei din inchisoare si sa le ducem de mincare si sa-i ajutam pe ei, asa-i? "Da". "Si-atunci, Dumnezeu ii pedepseste pe cei necredinciosi sau ii iubeste, daca El ne-a dat porunca sa-i ajutam pe ei?" "Ii iubeste". "Si cum iti pare tie, Dumnezeu e bun sau rau?" "E bun". "M-ai esti suparata pe Dumnezeu, Lenuta?" "Nu". "L-ai iertat pe Dumnezeu?" "Da".
Este formidabil acest dialog al meu cu Lenuta. Eu stiu ca aproape toti credinciosii din bisericile noastre sufera de aceasta banuiala asupra lui Dumnezeu, dar nu indraznesc sa o marturiseasca pentru ca le e rusine sa para necredinciosi, le e rusine nu doar de preot, si poate chiar in ultimul rind le e rusine de preot, dar le e rusine de ei insisi. Oamenii vor sa faca o buna impresie, absurd, dar ei vor sa faca o buna impresie lui Dumnezeu! Dar si mai grav, eu cunosc credinciosi carora le place gindul ca Dumnezeu ii pedepseste pe necredinciosi, pentru ca ei nu au frumusetea Lenutei. Oamenii acestia nu Il cunosc pe Dumnezeu si ei sint multi in bisericile noastre. Si ei, ca si Lenuta, au citit asta in vreo carte, dar au preferat sa creada cartii decit glasului inimii lor.
Este formidabil dialogul meu cu Lenuta deoarece el este dialogul din Rai, dialogul dintre Eva si sarpe, daca ai observat, dar rasturnat. Atunci sarpele ii soptea Evei/Lenutei ca Dumnezeu e rau, iar Eva incerca sa-L apere, desi a pierdut in cele din urma. Acum Eva/Lenuta vine si-L piraste pe Dumnezeu preotului, zicind ca este rau, iar preotul Il apara si Eva iarasi pierde. Eva se pierde pe sine, dar il cistiga pe Dumnezeu, asa cum atunci s-a cistigat pe sine, dar L-a pierdut pe Dumnezeu. Atunci Eva nu a putut sa verifice pe sine, pe inima sa, spusele sarpelui, deoarece ea inca nu traise niciodata absenta lui Dumnezeu, ea nu traise niciodata gindul ca Dumnezeu e rau si nu cunostea urmarile acestui gind. De aceea hotarirea ei de atunci a fost una inconstienta. Acum ea se intoarce, se intoarce cu experienta "rautatii" lui Dumnezeu, ea il piraste pe acest Dumnezeu cu care nu este de acord. Ea stie ce este raul, ea nu vrea raul, de aceea ea vrea sa-L "indrepte" pe Dumnezeu, ea vrea un Dumnezeu bun. Ea parca zice: "Doamne, daca Tu esti rau, eu nu sint de acord cu Tine!" Acest Dumnezeu bun face parte din fiinta Sa, El ii lipseste si ea constata aceasta lipsa. Ea sufera la gindul ca Dumnezeu ar putea sa fie rau, ceea ce nu s-a intimplat atunci, in Rai, cind sarpele i-a infatisat un Dumnezeu invidios si razbunator si ea a acceptat. Ea nu mai fuge de Dumnezeu asa cum a facut prima Eva, ci vine la El, vine si-i spune in fata ceea ce a auzit, ceea ce a crezut.
Ceea ce este mai important e ca Dumnezeu este cel invinuit. Atit Eva, cit si Lenuta il invinuiesc pe Dumnezeu. Nu conteaza faptul ca Dumnezeu a fost aparat de aceasta data. Lenuta ar fi putut nimeri foarte bine la un alt preot care i-ar fi putut spune: "Sa nu mai primesti gindurile acestea pentru ca ele sint de la diavol. Dumnezeu este bun, si daca El pedepseste pe cei necredinciosi, inseamna ca El stie ce face; necredinciosii trebuiesc pedepsiti, Dumnezeu i-a facut si poate sa faca ce vrea cu ei". Si Lenuta s-ar fi dus acasa cu un puternic sentiment de vina, pentru ca ea a indraznit sa puna la indoiala dreptatea lui Dumnezeu. Poate ca ea s-ar mai fi luptat o vreme cu glasul inimii ei, care i-ar fi soptit ca Dumnezeu daca este bun nu poate sa pedepseasca, dar pina la urma ar fi ajuns ca si ceilalti oameni care se bucura atunci cind necredinciosii patimesc numind aceasta "dreptate a lui Dumnezeu".
Dumnezeu rabda toate invinuirile noastre si El ramane acelasi, indiferent de raspunsurile pe care le dau oamenii. In orice imprejurare, Dumnezeu este cel invinuit. Atunci cind Dumnezeu a venit la Adam, dupa ce acela il tradase, l-a intrebat: "Adame, ce-ai facut?" Adam i-a raspuns: "Nu eu, femeia pe care Tu mi-ai dat-o, aceea m-a indemnat sa fac." Cu alte cuvinte "daca femeia nu ar fi fost, daca Tu nu ai fi facut femeia, eu nu as fi gresit. Tu esti vinovat de greseala mea." Atunci Dumnezeu s-a adresat Evei, si Eva a zis: "Nu eu, ci sarpele pe care Tu L-ai facut m-a indemnat sa gresesc. Tu esti vinovat." Dumnezeu nu s-a impotrivit invinuirilor, El a primit vina lor ca pe a Sa si si-a luat vreme de ispasire, Dumnezeu si-a luat canon de pocainta inaintea lui Adam si a Evei, rastignindu-se pe Cruce.
De aceea, este minunat ca un copil de opt ani l-a iertat pe Dumnezeu. Adam nu a putut face aceasta. Aceasta nu o pot face majoritatea dintre oameni. Dumnezeu vine in intimpinarea noastra. El vine ca un stapin, dar El vine si ca un rob. Si noi iesindu-i in intimpinare, iesim ca niste robi, dar si ca niste stapani. Ca niste robi iesim, pentru ca asa este dragostea, dragostea nu poate decit sa se daruiasca pe sine. Si ca niste stapini pentru ca numai stapinii, numai cei cu demnitate egala isi pot iesi unul in intimpinarea altuia.
Dumnezeu cel atotputernic, cel vesnic a venit la noi "chip de rob luind", cum zice Sf. Pavel, pentru ca noi, robi fiind, refuzam cu indaratnicie slugarnica tot ce este nobil si puternic, pentru ca sintem lasi. Noi vrem doar sa stapinim, sa conducem, sa dictam. Si Dumnezeu se supune acestei nebunii a noastre, pentru ca El ne iubeste. El este gata sa faca orice pentru a cistiga dragostea noastra, pentru a fi cu noi. Asa ca El vine la noi ca un strain, ca o sluga si se lipeste de noi. El devine, asa cum Il numeste Sf. Ioan Gura de Aur, "sluga mintuirii noastre". El insusi spune ca nu a venit ca sa fie slujit, ci ca sa slujeasca. El a spalat picioarele lui Petru, El a primit sa fie lovit si rastignit de cei pe care i-a facut, de cei pentru care si dupa care a venit. Insa tot El a inviat morti, si ceea ce este mai mare, a biruit moartea. El este atotputernic.
Acesta este Dumnezeu, asa cum Il cunosc eu, asa cum ni-L infatiseaza Scriptura. Desigur, Scriptura poate fi citita in multe feluri, iar acel dumnezeu razbunator despre care imi vorbesti este mai mult rodul unei inchipuiri omenesti care tradeaza multa lasitate si multa frica. Ti-am spus ce parere am despre el si de ce el este, inainte de toate, o eroare logica. Dumnezeul Cel pe care Il cunosc eu, pe care L-au cunoscut si despre care au vorbit apostolii nu este strain de mine. El nu doar ca nu este strain, El poarta trupul meu si asta se intimpla la propriu, nu la figurat. Trupul lui Adam in care S-a imbracat Dumnezeu este trupul meu, pentru ca eu sint Adam, pentru ca fiecare om este Adam. In Hristos noi sintem nedezlipiti de Dumnezeu, desi nu identici cu Dumnezeu, nedezlipiti, dar nu amestecati. Inainte ca noi sa ne daruim lui Dumnezeu, indiferent cum numim noi aceasta, robie sau altcumva, Dumnezeu S-a daruit noua. Inainte ca noi sa-L iubim pe Dumnezeu, El ne-a iubit pe noi. Pecetea acestei iubiri este singele si trupul Sau pe care El cu propriile miini il sfarma si ni-l da noua, slugilor Sale, sa-l mincam. El se ingroapa astfel in pamintul trecator al trupurilor noastre, ca acest pamint, dupa ce moartea il va spulbera, luind din puterea singelui Lui dumnezeiesc cu care s-a amestecat sa poata inflori spre viata vesnica.
Aceasta este dragostea, care, desigur, este si robie, dar aceasta este suprema robie, robia care rabufneste in imensitatea libertatii pe care numai iubirea poate sa o descopere celor care o traiesc.