Există o mulţime de încercări de a-l defini pe om. Pentru Aristotel, omul era un animal social. Pentru Bergson şi Blaga, un animal care fabrică unelte. Оn sfоrşit, pentru Darwin şi adepţii lui, omul nu este decît o prelungire a maimuţei, iar Thomas Hobbes face o afirmaţie, care pare să curme orice aspiraţie la nobleţe a omului. Pentru el, omul este lup omului.

Unii, precum Nietzsche, pun la baza fiinţei umane voinţa de putere, iar Freud vede în om un ghem de instincte, peste care domneşte sexualitatea, care determină orice activitate a omului (libido). Omul mai este văzut de unii şi drept un animal care iubeşte frumosul. Desigur, această afirmaţie, precum şi cea a lui Descartes1, care pune în faţă raţionalitatea şi conştiinţa morţii, par să nu excludă din alcătuirea fiinţei umane şi un oarecare fior metafizic.

Оn ce ne priveşte, credem că toate aceste afirmaţii se potrivesc omului. Însă nici una din ele nu poate fi luată drept adevăr cuprinzător. Da, omul este un animal - dar un animal оndumnezeit! Astfel rezumă teologul grec contemporan Panayotis Nellas2 concepţia generală a Sfinţilor Părinţi despre om. Şi aceasta este singura însuşire dintre toate cîte se pot atribui omului, capabilă să-l smulgă din lumea animală şi să-l înalţe deasupra ei. De aceea vom încerca să o desfăşurăm.

Se pare că a vedea în om doar un animal cu conştiinţa morţii, încă nu înseamnă a-l deosebi de fiinţele iraţionale. Chiar dacă l-am numi animal care se roagă, totuşi nu am rezolva mare lucru în acest sens. Pentru a fi om, este nevoie de mai mult.

Experienţa ştiinţei moderne dovedeşte că animalele pot fi mai mult, decоt s-a crezut multă vreme despre ele. Fără să acceptăm unele exagerări care se fac în acest sens, potrivit cărora animalele pot deveni superioare omului, ţinem totuşi să amintim un pasaj interesant al Psalmistului. În psalmul 103, “puii leilor mugesc ca să apuce şi să ceară de la Dumnezeu hrana lor” (22). Iată un amănunt de scandal, atît pentru materialişti, cît şi pentru misticii minori, care, atribuind omului trăirea metafizică gîndeau că l-au separat pentru totdeauna de lumea animală. Animalele se roagă, trăiesc o relaţie tainică cu Dumnezeu. Iar Dumnezeu le poartă de grijă, deoarece ele sînt destinate omului - făptura iubită a lui Dumnezeu, rodul iubirii Creatorului. De aceea Noe primeşte poruncă să ia cu sine în corabie nu doar din “animalele curate”, ci chiar şi din cele “necurate”, cîte o pereche, “ca să le păstreze soiul pentru tot pămîntul” (Fc. 7, 2). Iar proorocul David spune: “oameni şi dobitoace vei izbăvi Doamne” (Ps. 35, 6).

Animalele se supun poruncilor Dumnezeieşti, încоt Dumnezeu оşi face cunoscută voia Sa oamenilor prin intermediul animalelor. Atunci cînd Valaam, vrăjitorul, împotriva voii lui Dumnezeu, s-a pornit pe asina sa ca să-i binecuvînteze pe moabiţi, “Îngerul Domnului s-a sculat, ca să-l mustre pe cale”. Moise ne spune că asina a văzut Îngerul Domnului, pe care Valaam nu-l vedea, (şi de aceea o bătea, căci asina în tot felul se оmpotrivea să mai meargă). Şi iată că “Domnul a deschis gura asinei şi aceasta a zis către Valaam: ce ţi-am făcut eu, de mă baţi acum pentru a treia oară”. În cele din urmă, Îngerul se arată şi lui Valaam. Valaam cade cu faţa la pămînt, iar cuvintele pe care le aude din gura оngerului sоnt acestea: “De ce ai bătut asina ta de trei ori? Eu am ieşit să te împiedic, deoarece calea ta nu este dreaptă înaintea mea; şi asina, văzîndu-mă pe mine, s-a întors de la mine de trei ori pоnă acum; dacă ea nu s-ar fi întors de la mine, eu te-aş fi ucis pe tine, iar pe ea aş fi lăsat-o vie” (Num. 22, 21-33).3

Iată că Dumnezeu preferă să se arate mai degrabă şi să cruţe un dobitoc, decît un om care Оi este duşman, оn cazul dat vrăjitorul Valaam. Cu toate că nu putem spune despre Valaam că nu avea cunoştinţa de Dumnezeu, şi nici măcar că nu se ruga Lui (căci ni se relatează mai sus că se ruga), totuşi vedem că, prin atitudinea sa, om fiind, se coboară mai jos decît dobitoacele.

Aşadar, ce este aceea ce îl ridică pe om deasupra animalelor?

Dacă am văzut că şi animalele se roagă (şi, se ştie că au şi conştiinţa morţii), despre om trebuie să spunem că el nu numai că se roagă, ci are posibilitatea să devină ca şi Dumnezeu, şi nu numai că are conştiinţa morţii, dar are puterea, dată de Hristos, să devină nemuritor! Aşadar, ceea ce îl deosebeşte pe om de dobitoc este calitatea de a-şi însuşi o învăţătură concretă şi corectă despre Dumnezeu, pe care să o transmită şi altora. Omul are sădită în fiinţa sa nevoia de a răspîndi ştiinţa despre Dumnezeu, exprimată în psalmul 50: “оnvăţa-voi pe cei fărădelege căile tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce”. Оndeplinind această condiţie, omul începe să nu mai fie dobitoc, pentru a deveni ceva mai mult.

Оn persoana lui Valaam, pe care Dumnezeu оl tratează ca pe o fiinţă inferioară asinei, credem că se are în vedere omul eretic, duşman al lui Dumnezeu. Acesta, deşi se roagă, se roagă greşit. Şi din această cauză el nu este o fiinţă teologică4, degradоnd, (vom vedea mai tоrziu de ce), mai jos decоt asina sa. “Teolog este cel care se roagă corect”, spunea Evagrie Ponticul. Iată deci, prima оnsuşire pe care o are omul, dar nu o au animalele, aceea de a avea o оnvăţătură (concretă şi corectă) despre rugăciune şi despre Dumnezeu. Această învăţătură nu poate să existe înafara Bisericii, оn care Dumnezeu “Şi-a dat оntоlnire cu oamenii”, şi care, după chipul unicităţii lui Dumnezeu este una şi indivizibilă. Această Biserică este Biserica de Răsărit.

De unde are omul această învăţătură, pe care nu o au dobitoacele? Căci anume în aceasta credem că se manifestă în primul rоnd raţionalitatea omului, оn comparaţie cu animalele, “оntrucоt frumuseţea firii [umane] o formează tocmai puterea de cugetare”.5 Şi aici ajungem la punctul de plecare al oricărei discuţii teologice despre om.

Omul este chip [icoană] al lui Dumnezeu. De aceea, el nu numai că are tendinţa de a-L cunoaşte şi de a-L propovădui [şi lăuda] pe Dumnezeu, ci are sădite în fiinţa sa însuşirile lui Dumnezeu, ca într-o oglindă.6 Vorbind despre măsura în care aceste оnsuşiri ale lui Dumnezeu au fost investite оn om, Sf. Grigore de Nyssa e de părere că singura diferenţă dintre Dumnezeu şi om este aceea că Primul este necreat, pe cînd al doilea este creat de Primul.7 “Dumnezeu, spune Sfоntul, nu-şi arată bunătatea doar pe jumătate, dăruind omului doar o parte din bunătăţile Sale şi păstrînd pentru Sine оn chip invidios cealaltă parte, ci оşi arată suprema bunătate tocmai prin aceea că l-a adus pe om din nefiinţă la viaţă şi l-a copleşit cu tot felul de daruri”.8 Omul este rodul iubirii lui Dumnezeu, de aceea îl şi răsfaţă cu daruri atît de mari. Darul suprem pe care оl primeşte omul este nemurirea şi voia liberă, avînd “o superioritate vădită prin libertatea sa neîngrădită”.9 Desăvîrşita libertate pe care o primeşte omul este şi poarta [condiţia] pentru orice virtute. Căci “virtutea constă în a fi fără stăpîn şi a face ceea ce-ţi place, tot ce faci din constrîngere sau din silă nu poate fi virtute”.10 Potrivit acestei concepţii, animalele, deoarece se supun legilor naturii, pe care nu le pot depăşi, nu pot avea virtuţi.

Fiind chip al Оmpăratului ce stăpîneşte peste toate, omul poartă şi un “veşmînt” corespunzător. Astfel “în locul mantiei de purpură s-a îmbrăcat în haina virtuţii, care-i totuşi cea mai împărătească dintre îmbrăcăminţi, iar în loc de sceptru se sprijineşte pe fericirea nemuririi, pe cоnd оn loc de diademă оmpărătească e împodobit cu coroana dreptăţii, aşa încоt prin toate acestea omul se distinge printr-o vrednicie de adevărat оmpărat ca unul care se aseamănă aidoma frumuseţii Modelului său”.11

Potrivit relatării biblice, doar omul, dintre toate făpturile, este rezultatul unui sfat Dumnezeiesc, celelalte au fost făcute fără un “plan” prealabil.12 Dumnezeul Sfînta Treime a zis: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră... ca să stăpînească toate vietăţile ce se tîrăsc pe pămînt şi tot pămîntul” (Fc. 1, 26). Rezultatul acestui sfat Dumnezeiesc a fost Оnsuşi Hristos, adică Noul Adam, care este Arhetipul şi scopul lui Adam cel vechi. “Fiindcă nu Adam cel vechi este modelul lui Adam Cel nou, ci Adam Cel nou este modelul celui vechi”.13 Panayotis Nellas, rezumоnd оnvăţătura patristică, limpezeşte aceast paradox aparent. “Nu are importanţă faptul că Hristos nu a existat istoric pe vremea creaţiei lui Adam. Faptul că Hristos este în realitatea supratemporală a lui Dumnezeu “mai-întоi-născut decît toată zidirea” (Col. 1, 15-17) constituie o învăţătură biblică fundamentală. Dacă omul, pentru care a fost făcută întreaga creaţie materială, a răsărit pe pămînt ultimul după toate creaturile, atunci este, negreşit, logic ca Hristos, Care reprezintă scopul întregii creaţii materiale şi spirituale, să fie posterior lui Adam, de vreme ce toate lucrurile sînt conduse de la cele nedesăvîrşite spre desăvîrşire.14 Ca realizare supremă a omului, este firesc ca Hristos să reprezinte scopul mersului ascendent al umanităţii, început dar şi capăt al istoriei”.15

Omul trebuie să tindă neîncetat spre acest Arhetip al său. Nu este vorba doar de Cuvîntul pur şi simplu, ci anume de Cuvîntul оntrupat. Căci, fiind o natură divino-umană omul trebuie să se desăvîrşească atît spiritual, cоt şi trupeşte. Făurindu-l pe om, Dumnezeu “a sădit în firea sa un amestec de dumnezeiesc şi de omenesc pentru ca să poată gusta din fericirea amîndurora atоt bucuria de a sta оn legătură cu Dumnezeu, cît şi prin plăcerile pămînteşti prin simţămîntul care-l are că nu-i străin nici de bucurii”.16 De aceea pînă şi “sufletul adevărat şi desăvîrşit [prin firea lui, precizarea Sf.] este ceva unic, capabil să cugete şi nematerialnic, dar legat prin simţuri de lumea materială”.17 Această armonie desăvîrşită dintre suflet şi trup, în care nici sufletul nu-i este superior trupului (ca оn religiile orientale), nici trupul sufletului (ca la ateişti sau hedonişti), ci amîndouă alcătuind fiinţa umană, este o armonie în care urma să se sălăşluiască Hristos Dumnezeu. Căci dacă trupul ne-a fost dat pentru a-L încăpea pe Dumnezeu, la vremea venirii lui Hristos în istorie, tot pentru El ne-a fost dată şi raţiunea: “fiindcă pentru omul cel nou a fost alcătuită dintru început natura omului; mintea şi dorinţa au fost făcute pentru Acela: minte am primit ca să-L cunoaştem pe Hristos, dorinţă ca să alergăm spre El, memorie avem ca să-L purtăm în ea pe El, fiindcă El a fost Arhetipul pentru cele zidite (de El)”.18

Condiţia care ne apropie de Dumnezeu făcîndu-ne asemănare desăvîrşită a Lui este nepătimirea, pe care nu o pot avea animalele. “Curăţia, nepătimirea, fericirea, înstrăinarea de orice rău şi multe altele de acest fel sînt cele prin care se exprimă asemănarea omului cu Dumnezeu”.19 Pentru ca nepătimirea noastră să fie realizabilă, Dumnezeu ne dăruieşte pînă şi o naştere nepătimaşă, nouă celor născuţi din bărbat şi femeie. Această naştere este Sfîntul Botez. Căci “pentru ca să devină cu adevărat om, Domnul a dat un alt început naturii umane, оnceputul unei a doua faceri, adică naşterea spirituală prin Botez, care nu e numai o eliberare de consecinţele păcatului strămoşesc, ci şi o realizare pentru fiecare credincios a operei pe care nu a realizat-o Adam”.20 Sfîntul Maxim Mărturisitorul e de părere că însuşi Adam a fost creat de Dumnezeu după chipul Său, cu scopul de a se naşte mai tîrziu cu voia lui din Dumnezeu prin Duhul Sfоnt. Dumnezeu voieşte ca omul să conlucreze liber, cu puterea pe care o are în sine, la naşterea sa.21

Nepătimirea se realizează prin petrecerea neоncetată оn Dumnezeu, оndeplinind poruncile Lui. Orice abatere a minţii de la Dumnezeu sfоrşeşe prin a aluneca spre rău. Fiinţa umană, fiind organizată teocentric tinde în mod natural spre Dumnezeu. Atunci cоnd această tendinţă este întreruptă de factori paraziţi, omul se dezbină în fiinţa sa şi apare boala. Unul din Părinţii Pustiei spunea în sfaturile sale către monahi: “Cugetă cele bune, ca să nu cugeţi cele rele, deoarece nu stă în firea minţii omeneşti ca să stea nemişcată”.22 Adam nu a îndeplinit această poruncă şi şi-a despărţit mintea de Dumnezeu, cugetînd cele străine. Astfel el L-a negat pe Dumnezeu, sursa existenţei sale. Drept urmare Adam s-a dat pe sine morţii, sinucigîndu-se оn sensul cel mai adevărat al cuvоntului. Căci “cоnd Оl neagă pe Dumnezeu omul se neagă pe sine însuşi şi se autodistruge. Cînd vieţuieşte teocentric, el se pune în valoare la infinit pe sine оnsuşi, se dezvoltă şi întregeşte în veşnicie”.23

Оnsă pe lоngă mişcarea înspre Dumnezeu, pe care omul o are оn sine оn chip firesc, omul mai are şi o altă mişcare, nefirească, spre cele animalice. Această dublă orientare a omului este o consecinţă a păcatului, pe care o vom discuta în continuare.

Omul se naşte, creşte, are nevoie de hrană, îmbătrîneşte şi moare ca şi animalele.24 Cum dar îl vom numi chip al lui Dumnezeu, din moment ce nici una din acestea nu Оi sоnt proprii lui Dumnezeu? Acestea ni se par nouă deoarece judecăm după cele ce se văd, iar omul prin ceea ce se vede este оn cea mai mare parte chip al animalului, iar chip al lui Dumnezeu este mai mult prin ceea ce nu se vede. Adam nu a cunoscut nici una din acestea, el nici nu s-a născut ca noi, nici nu a supt sоn, nici nu a cunoscut creşterea de la mic la mare, ci a avut de la оnceput “vоrsta bărbatului desăvîrşit” (Efes. 4, 13), vîrsta lui Hristos. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Eva, care împreună cu Adam alcătuieşte omul. Că “a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Fc. 1, 27).

Părinţii Bisericeşti sînt de părere că separarea în bărbat şi femeie este chiar posterioară creaţiei.25 “Scriptura spune că “Dumnezeu a făcut pe om. După chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el” (Fc. 1, 27). Crearea celui ce a fost făcut “după chip” şi-a atins din acel moment desăvîrşirea. Dar Scriptura se întoarce din nou şi ţine să precizeze: “Bărbat şi femeie i-a făcut pe ei”. Cred că toţi sînt de acord că acest lucru nu s-a spus în legătură cu Dumnezeu ca model originar (cu toate că) după cum zice Apostolul: “în Hristos Iisus nu mai este nici parte bărbătească nici parte femeiască” (Gal. 3, 28). Şi cu toate acestea Scriptura ne istoriseşte că în aceste două direcţii s-a împărţit omenirea”.26 Prin specificarea bărbat şi femeie, Sf. Grigorie de Nyssa crede că s-a introdus în fiinţa noastră ceva “cu totul străin de Dumnezeu”,27 “împărţire care n-are a face cu modelul dumnezeiesc, ci, [...] ne încadrează în ceata vietăţilor necugetătoare”.28

Ideea că bărbatul şi femeia nu au fost separaţi dintru început a dat оn diferite culturi naştere unor inerpretări, de multe ori naive şi caraghioase, pe care însă este interesant să le amintim. De exemplu, după Bereshit rabba, “la Facere, Adam şi Eva stăteau spate în spate, lipiţi de umeri: atunci Dumnezeu i-a separat printr-o lovitură de secure, care i-a separat în două. Alţii sînt de părere că primul om (Adam) era bărbat pe partea dreaptă şi femeie pe stînga; dar Dumnezeu l-a tăiat în două jumătăţi”.29 În Banchetul, Platon crede că omul primitiv era o fiinţă bisexuală de formă sferică. (La popoarele orientale, iar dintre filozofi mai ales printre pitagoreici, exista concepţia că sufletele oamenilor au preexistat într-o lume ideală, din care au căzut prin păcat. Aceştia au dat naştere părerii potrivit căreia un astfel de suflet ideal poate ajunge “om” numai după ce gustă din păcat. Filozofia androginului a preocupat într-o măsură foarte mare diverse şcoli filozofice şi teozofice greceşti, printre care şi neoplatonicienii şi neopitagoreicii, cît şi sectele gnostice aşa-zis creştine. Ea este o deducţie logică a idealului, potrivit căruia omul desăvîrşit trebuie să fie o fiinţă fără fisuri. În general, filozofii greci, оn pofida politeismului de atunci, ajunseră să afirme că divinitatea, ca expresie supremă a desăvîrşirii, dacă există, trebuie să fie una şi indivizibilă. În mitologia babiloniană, de unde avem vestita epopee a lui Ghilgameş, descoperim o idee înrudită. Enkidu, personajul făcut de zei pentru a răzbuna popolaţia Urukului asuprită de tiranul Ghilgameş, era un om al pădurii, care “se înghesuia оmpreună cu animalele la adăpătoare”. Prin această imagine plină de gingăşie, autorul popular al epopeii sugerează în cоteva rоnduri desăvоrşita armonie dintre Enkidu şi natură. Atunci cînd Ghilgameş voieşte să-şi slăbească adversarul, care mai tîrziu i-a devenit cel mai bun prieten, el оi trimite оn cale o curtezană. Enkidu cunoaşte păcatul, iar drept urmare, atunci cînd se оndreaptă spre adăpătoare, văzîndu-l, animalele o iau la fugă. Iată o frumoasă legendă, în care, chiar dacă nu ni se vorbeşte clar despre o existenţă androgină iniţială a omului, ea ni se impune în ordine inversă: împreunоndu-se, bărbatul şi femeia îşi pierd armonia cu cosmosul pe care au avut-o pînă la împreunare. Acelaşi lucru ni se relatează şi în cartea Facerii, unde Adam, deşi stăpîn peste fiarele pămîntului, după cădere, va fi nevoit să se apere de răutatea acestora. Dar dovada cea mai sugestivă în favoarea unei existenţe androgine iniţiale a omului, este faptul că la diferite popoare şi religii, indiferent de concepţia fiecăruia despre desăvîrşire, există monahismul.

Omul a fost creat pentru viaţă cerească, asemenea îngerilor. De aceea el nu avea nevoie să se căsătorească, ceea ce se dă de înţeles prin lipsa ruşinii şi nepătimirea celor doi oameni de pоnă la cădere. Oamenii în rai, deşi aveau trup, fiecare cu conformaţia lui psihosomatică specifică, nu aveau nimic din cele trupeşti şi nu erau supuşi nevoilor trupurilor, petreceau în rai ca nişte îngeri fără a fi aprinşi de poftă, şi fără a fi asediaţi de alte patimi. Aceeaşi stare ne-a făgăduit-o Hristos la înviere, unde nu vor mai fi bărbat şi femeie, ci “toţi for fi una în Hristos” (Gal. 3, 28). Atunci cоnd Mоntuitorul a fost ispitit de saduchei, оntrebat fiind a căruia dintre cei şapte fraţi va fi femeia după înviere, căci toţi au avut-o de nevastă, Hristos răspunde: “La înviere nimeni nici nu se оnsoară, nici nu se mărită, ci toţi sînt ca оngerii lui Dumnezeu оn cer” (Mt. 22, 30). Astfel “harul оnvierii nu trebuie оnţeles altfel decоt ca o restabilire a oamenilor оn vechea stare pe care au avut-o оnainte de căderea оn păcat”.30 Căci “dacă viaţa celor restabiliţi se aseamănă cu cea a îngerilor, atunci e limpede că viaţa de dinainte de păcat era un fel de viaţă îngerească”.31 Deşi anterioară căderii, separarea în bărbat şi femeie este o urmare a căderii. Acest paradox se explică prin atotştiinţa şi înainte-vederea lui Dumnezeu. “Оntrucоt [Dumnezeu] prin puterea Lui a văzut mai dinainte depărtarea noastră liberă de pe calea cea dreaptă şi căderea care a urmat, departe de viaţa îngerilor, pentru ca să nu nimicească sufletele omeneşti care uitaseră cu totul chipul în care se desăvîrşesc îngerii, Dumnezeu a rоnduit pentru firea noastră ceva mai potrivit stării de după alunecarea noastră în păcat: în loc să rămînem la vrednicia оngerească, El ne-a оngăduit să transmitem viaţa de la unii la alţii întocmai ca dobitoacele şi ca vietăţile necugetătoare”.32 Sfîntul Ioan Gură de Aur, care a scris atîtea cuvinte оnălţătoare despre căsătorie, fiind cred că cel mai mare dascăl al vieţii de familie, nu ezită să vadă în căsătorie decît o urmare a morţii: “După ce nu a ascultat de Dumnezeu şi s-a făcut pămînt şi ţărînă, scrie Sfîntul, omul a pierdut оmpreună cu acea petrecere fericită şi frumuseţea fecioriei. După ce, ajungînd robiţi, au dezbrăcat această haină împărătească şi au părăsit lumea cerească, au primit stricăciunea morţii şi blestemul şi durerea şi viaţa chinuită, atunci o dată cu acestea a fost introdusă şi căsătoria... Vezi de unde şi-a luat obоrşia căsătoria, de unde s-a arătat a fi necesară?... Fiindcă unde este moarte, acolo e şi căsătoria, iar acolo unde nu este aceea, nu urmează nici această...”33 Dumnezeu, Care are nemăsurată iubire de oameni, transformă răul în binecuvоntare, prefăcоnd ceea ce a fost un rezultat al păcatului оn ceva folositor. Omul nu va pieri, ci va căpăta şansa reabilitării. El poate acum să perpetueze viaţa. Numai că prin modul de înmulţire, în chipul dobitoacelor, оn om au pătruns toate pornirile şi patimile caracteristice firii dobitoacelor.34 De aici оncolo omul, cel după chipul lui Dumnezeu, devine şi chip al dobitocului.35 Viaţa omului de după cădere e o continuă zbatere între animalitate şi Dumnezeire.

Dumnezeu nu cunoaşte patima36. “Drept este Domnul Dumnezeul nostru şi nu este nedreptate întru Dоnsul”, zice Psalmistul (Ps. 91, 15). De aceea orice patimă nu este altceva decоt manifestarea оn om a chipului dobitocului, care “la om creşte cu atоt mai mult cu cоt conlucrează оn ea şi mintea omului”.37 Dacă vom analiza imnografia şi rugăciunile ortodoxe, vom vedea că ele sînt pătrunse de sentimentul că cel ce se roagă este mai “rău decît dobitocul”38: “căci vierme sînt şi nu om”, se smereşte Împăratul David (Ps. 21, 6). Îndobitocirea este urmarea practicării continue a păcatului, care se realizează prin folosirea iraţională a pornirilor şi instinctelor date omului doar pentru supravieţuire în noile condiţii de existenţă. Eseistul italian, Julius Evola, în cartea sa “Metafizica sexului”39, urmоnd un scop contrar celui pe care оl urmăm noi, face totuşi o afirmaţie care susţine ceea ce vom spune. El observă că dintre toate vieţuitoarele doar omul îşi foloseşte instinctele sexuale şi în afara scopului procreaţiei, neavînd perioade anumite pentru aceasta, ca dobitoacele. Acelaşi lucru se poate spune şi despre celelalte patimi, cum ar fi mîncatul sau somnul. Să ne aducem aminte doar de chefurile romanilor, care îşi gîdilau gоtlejul cu o pană, provocоndu-şi voma, pentru a face loc iarăşi mîncării. “În urma оnclinărilor şi preocupărilor animalice adeseori se îndobitoceşte pînă şi gîndirea, aşa încоt tot ce-i bun оn noi cade sub ascultarea răutăţii. Îndată ce omul îşi lasă spre degradare puterea cugetului, silindu-şi mintea ca patimile să prindă în ea rădăcini, el devine robul patimilor40 şi din clipa aceea are loc în om o răsturnare şi o înlocuire a peceţii lui Dumnezeu cu un chip al dobitocului, încоt оntreaga fire a noastră porneşte pe calea aceasta ca şi cum mintea noastră n-ar mai cultiva decît principii pătimaşe, ajutîndu-le să sporească tot mai mult”.41

Оn acest fel, pe măsură ce omul care practică virtutea dezvoltă în sine chipul lui Dumnezeu, iar pe cel al dobitocului оl distruge, оntr-o măsură şi mai mare am putea spune, omul care practică păcatul dezvoltă în sine chipul dobitocului, iar pe cel al lui Dumnezeu оl pierde. Aceasta şi pentru că nimeni nu poate “întrece” şi depăşi pe Dumnezeu, imitîndu-I virtuţile, în schimb omul poate, după cum am văzut, să întreacă dobitocul în patimă. În una din cuvоntările sale, Sfоntul Ioan Gură de Aur face o inventariere interesantă a trăsăturilor animale lucrătoare în om, mai exact, Sfоntul corespunde fiecărei patimi un animal: “Spune-mi dar după care fapte să te cunosc că eşti creştin, cînd totul te arată necreştin? Dar pentru ce spun: creştin? Nu pot şti bine nici dacă eşti om. Cînd te văd că arunci cu picioarele ca un măgar, că sari ca un taur, că nechezi după femei ca un armăsar, că eşti lacom la mîncare ca un urs, că-ţi îngraşi trupul ca un catîr, că eşti ranchiunos ca o cămilă, că răpeşti ca un lup, că te mînii ca un şarpe, că răneşti ca o scorpie, că eşti şiret ca o vulpe, că ţii în tine veninul răutăţii ca o aspidă şi viperă, că lupţi împotriva fraţilor tăi ca demonul cel rău, cum voi putea să te număr cu oamenii cînd nu văd în tine caracteristicile firii omeneşti? [...] Cum să te numesc? Fiară? Dar fiarele au numai unul din cusururile amintite! Tu însă ai adunat în tine toate cusururile şi mergi chiar mai departe decît fiarele sălbatice. Să te numesc drac? Dar dracul nu slujeşte tiraniei stomacului, nici nu оndrăgeşte banii. Spune-mi, te rog, pot să te mai numesc om cînd ai mai multe cusururi decоt fiarele şi dracii? 42

Iată, în cоteva cuvinte, raţiunea după care cel ce se desparte de Dumnezeu devine mai rău decît dobitocele şi chiar decоt dracii. De fapt, acesta este mesajul evanghelic, care intervine obsedant mai ales оn epistolele pauline: “Au nu ştiţi că celui ce vă daţi spre ascultare robi, sînteţi robi aceluia căruia vă supuneţi; fie ai păcatului spre moarte, fie ai ascultării spre dreptate” (Rom. 6, 16). “Căci şi noi eram altă dată fără de minte [fără raţiune, ca şi dobitoacele], neascultători, amăgiţi, slujind poftelor şi multor feluri de desfătări, petrecînd viaţa în răutate şi pizmuire, urîţi fiind şi urîndu-ne unul pe altul; iar cоnd bunătatea şi iubirea de oameni a Mîntuitorului nostru Dumnezeu s-au arătat, El ne-a mîntuit, nu din faptele cele оntru dreptate, săvоrşite de noi, ci după a lui îndurare, prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfоnt” (Tit 3, 3-4).

Patima robeşte, ascunzînd, ca o mască43, chipul lui Dumnezeu care este în noi. Omul stăpînit de patimi nu poate să cunoască pe Dumnezeu. Pentru Platon, patima este o piedică în calea filozofiei: “Căci să ştii, declară Socrate În Republica, că pe cоt mai palide devin pentru mine plăcerile legate de trup, pe atоt sporesc dorinţele şi plăcerile iscate de convorbiri”.44 Dezvoltînd aceeaşi idee, Platon relatează în continuare o оntоmplare cu Sofocle: “Odată, povesteşte acelaşi personaj, am fost de faţă cînd cineva l-a оntrebat pe poetul Sofocle: “Cum stai, Sofocle, cu plăcerile iubirii? Mai poţi oare să te bucuri de o femeie?” Poetul răspunse: “Nu vorbi cu păcat, omule! Cu adîncă mulţumire am scăpat de iubire, de parcă aş fi fugit de un stăpîn smintit şi sălbatic”.45

Patimile sоnt adesea оnfăţişate de Sfinţii Părinţi ca nişte fiare care ne sfîşie. “Închipuie-ţi, spune Sf. Ioan Gură de Aur, că şi mînia este tot o fiară. Arată şi tu faţă de tine tot atîta zel cоt оl arată alţii pentru îmblоnzirea leilor; оmblоnzeşte şi tu, domesticeşte şi tu mînia din sufletul tău. Şi mînia are dinţi şi unghii groaznice; dacă nu-ţi domesticeşti mînia, mоnia omoară totul. Nu pot sfоşia leul şi vipera atît de cumplit măruntaiele ca mînia, sfоşiindu-le necontenit cu unghiile ei de fier. Nu vatămă numai trupul, ci strică şi sănătatea sufletului, mîncоndu-i, rupоndu-i, rozоndu-i toată puterea, făcîndu-l cu totul nefolositor”.46 Atоt “mоnia [cоt şi celelalte patimi, afirmă Sf. Grigorie al Nyssei] nu poate forma un punct de asemănare оntre Dumnezeu şi om”.47 Deoarece Dumnezeu, fiind bunătatea şi nepizmuirea desăvîrşită, nu se mînie.48 Nici măcar izgonirea din rai nu a fost o pedeapsă din partea lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu nici nu loveşte, nici nu cere satisfacţii, ci pedeapsa e o mişcare care vine în mod natural din partea naturii ce a fost tiranizată şi defectată de acţiunea greşită a lui Adam, deoarece căderea omului a provocat dereglarea întregului cosmos.

Pоnă aici am văzut că, după ce l-a creat pe om, iar acesta I-a stat împotrivă, căzînd оn moarte, Dumnezeu nu doar că nu-l pedepseşte, ci toate cîte au rezultat оn urma păcatului le оntoarce оn favoarea omului. Оnsăşi moartea, pe care o va cunoaşte omul de acum înainte, nu este оndreptată оmpotriva omului, ci оmpotriva “stricăciunii care-l învăluie”.49 După Sf. Grigorie Teologul, Dumnezeu a îngăduit moartea “ca răul să nu devină nemuritor”.50 Prin moartea biologică, Dumnezeu practic îl sustrage pe om din faţa “răzbunării” iraţionale a naturii, oferindu-i şansa să renască într-o altă dimensiune. De aceea, nimic din cele cu cîte l-a оnzestrat Dumnezeu pe om оn “noua sa pribegie” nu poate fi considerat rău, chiar şi aceleaşi patimi. Pe de o parte, instinctele sînt o poartă care poate duce spre iraţionalitate, iar pe de altă parte, aceasta constituie “un leac şi o binecuvîntare, o posibilitate nouă pe care o dă Dumnezeu omului ca să poată supravieţui în moarte, din moment ce a pierdut viaţa, şi mai ales ca să supravieţuiască corect, să ajungă în punctul de a regăsi mai deplină viaţa şi forma mai frumoasă a naturii lui Hristos”.51

Oricоt nu s-ar оntări patimile оmpotriva omului ele nu pot să şteargă cu desăvîrşire strălucirea chipului lui Dumnezeu din noi. Raţiunea cu care este înzestrat, are putere să conducă cu ele. Iar atunci cînd “puterea minţii ajunge să stăpînească aceste porniri, oamenii pot face tot atîtea virtuţi. Mînia poate deveni bărbăţie, sfiala poate duce la siguranţa întemeiată, din frică se poate ajunge la ascultare, din ură la antipatie faţă de rău, din patima amorului la dorul puternic după frumosul cel real52 şi aceasta pentru că o fire demnă se ridică deasupra patimilor şi se fereşte să ajungă în robia răului (o astfel de mîndrie e lăudată de marele apostol Pavel atunci cînd ne cere să căutăm cele de sus)”.53

Omul este singura fiinţă liberă. Iar ceea ce îl smulge pe om circuitului biologic оnchis este practicarea virtuţilor, care sоnt o оnsuşire proprie doar naturii divino-umane.54 Dacă animalele se supun şi sînt conduse de legităţile naturii, fără să le poată depăşi, omul are putere să supună el aceste legităţi în favoarea sa. Оn aceasta constă şi dovada supremei libertăţi a omului, care-l ridică peste legile iraţionale şi intransigente ale Universului în care trăim. Aceasta ne mai arată că omul este şi stăpîn al acestui Univers şi că pe lîngă biologic mai are ceva care desemnează natura sa atemporală şi aspaţială. Omul este de nepătruns, progresele sale în toate domeniile sоnt imprevizibile şi inepuizabile – aceasta ne vorbeşte de originea sa divină, că omul este chip al infinităţii lui Dumnezeu.

Fiind o fiinţă divino-umană, omul tinde în chip natural spre Dumnezeu. Atunci cоnd această mişcare este întreruptă sau înnăbuşită, omul este bîntuit de o mare nelinişte şi tristeţe, pe care Blaga o numea “tristeţe metafizică”. “Neliniştit este sufletul meu, Doamne, pînă cînd nu se va odihni оntru Tine”, oftează Fer. Augustin chiar la оnceputul “Confesiunilor” sale. “Căci sufletul omului, scrie Sfоntul Tihon din Zadonsk, fiind duh creat de Dumnezeu, оn nimic altceva nu-şi află plăcerea, liniştea, pacea, mîngоierea şi bucuria, decоt numai оn Dumnezeu, de la Care, după chipul şi asemănarea Aceluia a primit fiinţă; atunci cînd se desparte de El, e nevoit să-şi caute plăcerea în făpturi şi cu patimi felurite, ca şi cu nişte roşcove, se hrăneşte...”55

Voind să scape de această tristeţe, grecii au inventat banchetele şi sălile de teatru, discuţiile filosofice, pentru cei mai spiritualizaţi, dar şi jocurile şi orgiile pentru cei cu totul trupeşti. Aceasta era o consecinţă logică a religiei antice greceşti. Grecul era tiranizat de ideea destinului implacabil şi de spiritul răzbunător al zeilor. Zeii Greciei antice nu doar că nu îi ajutau pe oameni, ci orice оncercare a vreunui zeu minor de a conlucra cu muritorii era aspru pedepsită de zeii mai mari. Atunci cînd Prometeu оndrăzneşte să ducă focul oamenilor, Zeus îl leagă de o stîncă, unde vulturii aveau să-i ciupească ficatul zeului umanist, ficat care peste noapte creştea la loc pentru a putea fi ciupit la nesfîrşit. Iar după toate aceste farse a cetăţenilor cerului îndreptate оmpotriva oamenilor оn timpul vieţii lor pămînteşti, dincolo îi aştepta în mod inevitabil focul Hadesului.56 Iată de ce grecii aveau o motivaţie logică a hedonismului lor, reieşind din doctrina lor religioasă. Drept urmare ei au ajuns să îndumnezeiască corpul omenesc, plăzmuind un “dumnezeu” de tipul celui freudian şi nietzschean, în care biologicul, instinctualul, оncearcă din răsputeri să îmbrace haina strălucirii care nu i se potriveşte. O astfel de îndumnezeire a omului, fără Dumnezeu şi împotriva lui Dumnezeu, este оmplinirea dorinţei diavolului, pe care acesta i-a şoptit-o Evei în rai. Să nu uităm însă, că grecii au făcut aceasta dintr-o mare tristeţe, tiranizaţi de monstruozitatea fatalităţii morţii şi a nedreptăţii. Această atitudine, tipică nu numai pentru grecii antici, ci pentru toţi oamenii fără Dumnezeu, a atins proporţii monstruoase în lumea contemporană. Ea însă este nemotivată pentru o lume în care se pare că nu mai este om care să nu fi auzit niciodată de Hristos. “Cu noi este Dumnezeu”, aşa se tîcuieşte Emanuel, numele Dumnezeului Care a primit să fie om, pentru a-l face pe om dumnezeu după har. Cu noi este Dumnezeu, Biruitorul Morţii, sau şi mai corect, în noi este Dumnezeu!

Da, omul contemporan este un om al neliniştilor. Epoca în care trăim este aşa. Omul a ajuns, în clipele sale de singurătate apăsătoare să nu-şi mai înţeleagă cauzele propriei nelinişti. Însă ceea ce îl nelinişteşte pe fiecare dintre noi nu este altceva decît glasul absenţei lui Dumnezeu. Dumnezeu efectiv strigă din inima fiecăruia. Iar durerea şi neliniştea omului care înăbuşă acest glas se poate asemăna doar cu durerea şi neliniştea fetei adolescente care avortează, iar noaptea se visează alăptînd un copil. Noi trebuie să-L “zămislim” pe Dumnezeu în inimile noastre, de la Duhul Sfоnt, şi să-L “naştem” lumii, neîncetat, оn toată viaţa noastră.