Pentru noi, cei care am trăit în Uniunea Sovietică, viaţa a început zece ani în urmă. Zic asta nu pentru că ceea ce simţeau oamenii până la căderea Imperiului era mai puţin însemnat sau interesant, ci doar pentru că abia acum noi ne trăim într-adevăr trecutul nostru ratat. Cumva, oamenii postsovietici se folosesc de acest timp şi în măsura în care îşi recapitulează robia de altă dată. De fapt, ei nici nu vor mai reuşi să fie vreodată altceva decât robi, dar nişte robi conştienţi de robia lor.

De regulă, discuţiile despre societate, şcoală, artă încep cu clişeul “odată cu căderea cortinei de fier…” La un moment dat, se creează chiar impresia că toate aceste domenii s-au schimbat radical după căderea comunismului. Este greu a spune. Cert este că oamenii au căpătat tendinţa de a vorbi mereu despre schimbare, deşi nu fac nimic pentru a o realiza.

În lista domeniilor supuse reformei, mai exact “perestroicii”, un loc aparte l-a ocupat religia. În primul rând, despre religie a început să se vorbească în locurile şi cu ocaziile cele mai diferite. Religia a fost obligată să se supună noilor condiţii. Orice inconvenient, de exemplu posturile sau lungimea slujbelor ortodoxe, poate fi pus foarte uşor pe seama mentalităţii comuniste, cât de absurd n-ar părea. În general, Dumnezeu este forţat să renunţe la o singură cale de a se descoperi oamenilor, Evanghelia, şi să recunoască şi budismul, şamanismul sau religia vechilor egipteni ca revelaţie desăvârşită şi suficientă pentru mântuire.

Deşi astăzi e aproape o dificultate să găseşti un ateu absolut, pentru că toţi cred dacă nu în Dumnezeu, cel puţin în nu ştiu ce forţe supranaturale, gândirea acestor oameni e total ateistă. Când cineva modifică cu seninătate principiile pe care Însuşi Dumnezeu le-a adus oamenilor, prin aceasta el neglijează existenţa lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi o zămislire homeriană, adică o simplă proiecţie a unor aspiraţii omeneşti. Poetul orb, considerat a fi şi “marele reformator religios al Greciei” (Kostas Papaioannou) măcar a avut onestitate să plăsmuiască o mulţime de zei, pentru toate gusturile, pe când oamenii de azi încearcă să atribuie însuşiri multiple şi antitetice unui singur Dumnezeu. Un astfel de Dumnezeu, în care acţionează concomitent principii contradictorii, s-ar supune numaidecât distrugerii şi anulării. Absurdul acestei situaţii îl remarcă puţini.

În secolul trecut, în unul din statele Americii, populaţia a obţinut ca vreme de 9 zile, prin lege, numărul Π să fie egal cu 4 şi nu cu 3,14. Aşa au hotărât ei că e mai uşor să efectuezi operaţiile matematice cu un număr întreg. A schimba principiile mântuirii mi se pare la fel de absurd, deoarece, deşi, aparent, mântuirea devine mai lesnicioasă, în realitate ea eşuează.

Ceea ce am câştigat noi, foştii sovietici, spre deosebire de restul omenirii, este experienţa unei cumplite şi profunde înşelări. Noi ştim cât este de dureros să descoperi că ceea în ce ai crezut a fost o minciună. Cine ştie, poate că după această viaţă există într-adevăr ceva pentru care merită să lupţi? Mi-ar părea rău ca oamenii care au pierdut o dată să se consoleze cu condiţia lor de înfrânţi, pierzând şi singura luptă pe care merită să o câştigi.