Despre inocenta pierduta a sarutului

Raspuns catre Corina (Sibiu)

Poate sa aprofundati putin tema aceasta: In afara de trimiterea sexuala, de ce un sarut este pacat? Da, inteleg, e voluptate la mijloc, e fire pamanteasca, dar este cea mai pura dovada de umanism...

Pentru ca spuneai ca iti place Stanescu, imi amintesc o poezie de-a lui, daca tot veni vorba de sarut, despre adolescentii care se saruta pe strazi. Era o poezie cu multe interjectii si semne de exclamare, o apologie a sarutului. Ceva de genul: "Ah tinerii se saruta, cum se mai saruta tinerii pe strazi, nebagand in seama masinile, zgomotul, moartea, de parca insusi trupurile lor nu ar fi decat niste prelungiri ale sarutului".
Exista in aceasta poezie o exaltare disperata. Tinerii lui Stanescu, si Stanescu insusi, incearca sa se ascunda de moarte, ca de o ploaie de primavara, la umbra acelor saruturi. Sarutul apare la Stanescu ca o toarta de care se prind cu disperare cei care au cazut cu viteza in vartejul necrutator al mortii. Cioran isi exprima si el aceeasi spaima, desi in termeni mult mai vulgari, in Pe culmile disperarii, se pare, dar asta nu are nici o importanta. Acesta zice ca numai orgasmul il sustrage de la obsesia mortii.
Iar eu cred ca de la candoarea lui Stanescu pana la mojicia lui Cioran nu e chiar atat de mult. De aceea, as putea spune ca desi, teoretic, ar trebui sa existe o fractiune de inocenta a sarutului, practic ea nu are posibilitate sa se implineasca, deoarece inocenta este spulberata inca mai inainte ca sarutul sa se petreaca.
Socotesc ca insasi pornirea spre sarut este deja o manifestare si materializare a poftei in plina clocotire. Daca cineva va zice ca dimpotriva, de prea multe ori, sarutul este folosit tocmai pentru a se ajunge la excitatie, va trebui sa-l contrazicem. Aceasta se intampla numai cu trupurile istovite de pacat. Dar, desi trupurile au nevoie de saruturi pentru a fi trezite, mintea este excitata, caci fara excitarea mintii nimeni nu simte nevoia sa sarute, dupa cum nu simte nevoia sa bea apa cel caruia nu-i este sete.
Asadar, sarutul este cel putin o dezvirginare a mintii. O fata sarutata nu mai poate fi numita fecioara, pentru ca ea a depasit bariera psihologica a fecioriei, care este mai grea decat cea fizica, vointa ei a fost infranta. Desi, aparent, o astfel de fata are toate "probele" fecioriei, eu as asemana-o cu un ou din care s-a supt, pe o gaura facuta cu acul, tot continutul. Exista, intr-adevar, o gramada de astfel de "fecioare" cu trupul, dar care au in palmares nenumarate nopti de jocuri erotice si de perversiuni dintre cele mai incurcate. Aceasta dispozitie i se inoculeaza fetei odata cu primul sarut si nimeni niciodata nu-i mai poate reintoarce fecioria, decat poate doar moartea.
In ce masura este sarutul o manifestare a umanului? Da, sarutul este tocmai manifestarea umanului, nimic mai mult. Nu ma refer acum la sarutarea apostolica, la sarutarea pacii, caci nu despre asta vorbim. Dar sarutarea dintre un barbat si o femeie poate fi doar o manifestare si materializare a poftei, dupa cum am mai zis, sau o ultima statie a pacatului, atunci cand sarutul se da "fara patima", tocmai pentru ca patima a fost de curand satisfacuta. De aceea, socotesc ca limba romana si-a rezolvat fericit problema diferentei dintre sarutarea patimasa si cea nevinovata, propunand cuvinte separate pentru fiecare: "sarut" si "pupat".
Cred insa ca pana la o anumita varsta, termenul din urma se abtine sa existe. Asa ca, in afara de trimiterea sexuala a sarutului, despre care vorbeai, chiar nu mai vad nici o trimitere.
Sarutul, de fapt, este un sarut dat poftei. Daca pofta in sine este omeneasca si, atunci cand nu este primita in inima, adica atunci cand nu suntem de acord cu ea la nivelul mintii si ne impotrivim ei cu sabia duhului, care este rugaciunea, nu este pacat, totusi pactul cu pofta, chiar si cand nu se ajunge la fapta, este pacat. Cu atat mai mult va fi pacat manifestarea vadita a acceptarii poftei, care se face prin sarut. Dar dincolo de simpla acceptare a poftei, sarutul el insusi prilejuieste atata placere, incat multi il gasesc mai important decat actul sexual propriu-zis, de aceea, in jocul erotic, ii acorda mai mare atentie si mai mult timp.
Sa stii ca aceasta parere o impartaseste toata Biserica. Exista chiar un canon prin care preotul care a sarutat o femeie cu patima, chiar daca nu s-a impreunat cu ea, se cateriseste. Si asta in timp ce alt canon ofera sansa de reabilitare preotului care a cazut in malahie (onanism), de pana la doua ori. E o vedere ciudata, desigur, dar asta si pentru ca avem un Dumnezeu care "cauta la inima omului". Sarutul este pacat ca si curvia totala, tocmai pentru ca este o manifestare a doririi si acceptarii pacatului, deci, savarsirea lui. Toate celelalte pareri despre sarut le gasesc fortate si nesincere.
Cu toate ca nu as vrea ca asta sa-i impinga pe cei care doar s-au sarutat, dar inca nu si-au folosit trupurile, sa o faca acum. Curmarea pacatului, in orice stadiu de avansare ar fi, e o biruinta si o incununare. Daca cineva a luat-o pe un drum gresit si a aflat asta, nu merge mai departe, ci se intoarce, ca sa nu piarda timp si nici puteri pentru regasirea si continuarea drumului celui drept.
Cei mai multi sunt tentati sa mearga in savarsirea pacatului pana la capat, gandind ca de acolo se vor intoarce inapoi. E o tentatie demonica, sinucigasa. Sarutul este doar inceputul, doar pasirea in marea nesfarsita a pacatului si a mortii. A continua sa inoti in aceasta mare, gandind ca o vei strabate incolo si inapoi, este chiar mai riscant decat pare. Exista mai multi inecati langa mal, decat in mijlocul marii.