De ce ne place atât de mult "Saint Valentines"?

Sãrbãtorile traditionale sunt zâmbetul unui popor. E destul sã nimeresti la una din ele ca sã afli, fãrã cuvinte, o istorie de secole, uneori de milenii. La noi, la români, una din aceste sãrbãtori a devenit "Saint Valentines".

Aceastã sãrbãtoare, fãrã îndoialã, are în ea o putere uluitoare. Desi românii au aflat de existenta ei de putinã vreme, iar multi încã mai învatã sã-i pronunte denumirea corect, totusi ea a devenit foarte popularã, stârnind mai multã vervã si pregãtiri decât sãrbãtorile deja învechite, cum sunt Crãciunul si Pastele.

Trebuie sã fie un mister la mijloc, pentru cã altfel e greu de explicat ceea ce s-a petrecut în România anul acesta. Cum un popor cu o istorie atât de îndelungatã, cu traditii sãrbãtoresti si folclorice, cum putine popoare mai sunt pe lume, a uitat într-un an totul si a rãmas cu aceastã sãrbãtoare strãinã?

Este, într-adevãr, un rebus psihologic sã explici cum tineri care nu au citit niciodatã viata unui Sfânt aratã atâta entuziasm fatã de acest "Saint Valentines".

Cultul Sfintilor a fost întotdeauna un prilej de poticnealã în calea spre bisericã, deoarece oamenii, de regulã, nu pot accepta sã se închine în fata unui alt om. Protestantii gãsesc în acest cult al nostru dovada cea mai bunã cã suntem idolatri, cã dãm oamenilor cinstea cuvenitã "unui singur Dumnezeu". Ateistii vãd în cultul Sfintilor un semn de alienare, o metodã de a-l supune si complexa pe om prin contrapunerea unui ideal inventat si irealizabil. Chiar si printre ortodocsi existã multi care încã nu si-au rezolvat aceastã problemã: cum sã se închine în fata unui simplu om, nu e mai bine sã se închine direct lui Dumnezeu?

Intr-un cuvânt, de la reforma lui Luther în 1517 si pânã astãzi preotii si credinciosii ortodocsi (si romano-catolici) apãrã cu multã dificultate credinta în Sfinti. Multi credinciosi ai Bisericii noastre au trecut la protestantism anume pentru cã nu si-au putut rezolva acest conflict de constiintã: cum asa, în Biblie scrie sã nu te închini, iar eu mã închin? Deci, pânã si cei care, vorba vine, cred în Dumnezeu, vedem cã refuzã cinstirea Sfintilor. Si când colo, dupã câteva reclame cu inimioare la ProTV, milioane de tineri îmbrãtiseazã cultul Sfintilor, cei mai multi chiar înainte de a crede în Dumnezeu! Acest Pro TV a "convertit" în câteva zile mai multã lume decât Hristos în timpul vietii Sale pãmântesti! Numai acest fapt trebuie sã ne punã pe gânduri în ce priveste calitatea acestui mod de sãrbãtorire a Sfintilor.

Este, într-adevãr, un mister, misterul irationalitãtii dezlãntuite al betiilor dionisiace învesmântat în numele unui mucenic al lui Hristos. Mi se pare interesant de discutat în jurul acestei asocieri paradoxale. Prin ea am putea arunca un con de luminã asupra multor ciudãtenii din viata noastrã, dar mai ales, ceea ce este si mai neplãcut, sã ne convingem de existenta unor reaiitãti în care, de altfel, nu prea credem.

Deja este o banalitate a spune cã nu existã oameni necredinciosi, ci existã doar religii nesuferite. Altfel cum unii oameni care nu s-au rugat niciodata la Sf. Nicolae îl cinstesc sãrbãtoreste pe Santa Claus în varianta lui americanã? Cum cei care nu cred în Evanghelie se adunã cu flãmânzenie în fata televizoarelor ca sã vadã "Ultimile ispite ale lui Hristos" de Scorsese? Da, un astfel de "hristos" se prea poate sã fi existat, n-avem nimic de zis, ne convine. însã varianta Lui bisericeascã e cam irealã, e chiar depresivã. Ii preferãm pe Afrodita si Dyonisos.

Oamenii nu rabdã un Dumnezeu care sã se amestece în viata lor. Ei cred cã ceva poate sã existe, însã ceea ce existã trebuie sã se încadreze în câmpul lor de cunoastere si, mai ales, în câmpul preferintelor si al preocupãrilor lor. Nietzsche, care declara cu seninãtate cã el este antihristul, nu lepãda niciodatã de pe limbã numele lui Dyonisos si Zarathustra. Insã faptul de a nu recunoaste existenta lui Dumnezeu nu-L poate face pe Dumnezeu sã disparã din Univers, chiar si numai pentru cã sunt unii care îl roagã sã rãmânã.

[...] Moda de a-si construi zei dupã poftele lor a apãrut la greci, mai exact o datã cu Homer. Acesta e cel care a curãtat lumea greacã de zeii amorfi, zoomorfi sau monstruosi, a populat-o cu oameni "divini" si cu zei asemãnãtori oamenilor. Pentru aceasta el poate fi considerat marele reformator religios al Greciei. Dr. Bowra observã cã "acest sistem complet antropomorfic nu are, desigur, nici o legãturã cu adevãrata religie sau cu moralitatea. Zeii lui sunt o inventie încântãtoare si hazlie a poetilor".

[...] Iatã, în câteva cuvinte, rãspunsul la întrebarea unui preot ucrainean, un bãrbãtoi mãtãhãlos cu voce groasã, pe care l-am cunoscut în iarna trecutã la Moscova. Acesta îsi povestea cu simplitate necazul pe care îl avea din cauza felului în care sãrbãtoresc ucrainenii ziua lui Ioan Botezãtorul - "Ivan Cupalã". Pãrintele, autoritar din fire, se revolta cã primarul orasului a investit bani în reînnoirea acestei "sãrbãtori traditionale ucrainesti", cu toate cã ar fi fost normal sã se bucure de sprijinul autoritãtilor laice. Când s-a mai vãzut ca primarii comunisti sã investeascã în sãrbãtorirea lui Ioan Botezãtorul?

Numai cã problema era putin alta: ucrainenii au un fel al lor de a-l sãrbãtori pe cel mai mare ascet al tuturor timpurilor. Aceastã zi echivaleazã cu ziua Afroditei sau "ziua dragostei" la nemti, numai cã se cheamã "Ivan Cupalã". Adicã anume în aceastã zi ucrainencele au voie sã-si însele bãrbatii, "fãrã supãrare".

De unde acest amestec de sete dezlãntuitã de pãcat si sfintenie?

Noi am întepenit în pãcat, în moarte si în fricã. Insã atmosfera sãrbãtoreascã pe care am trãit-o în Adam în Rai persistã în subconstientul fiecaruia. Persistã si tendinta obsedantã de a face binele cu orice pret. Nevoia noastrã de a face binele e atât de mare, încât, dupã ce aflãm lucruri eronat întelese despre Dumnezeu, cum ar fi pedeapsa cu potopul, izgonirea din Rai, ne revoltãm si vrem sã înlocuim "rãul" lui Dumnezeu cu "binele" nostru. Ne revoltãm împotriva lui Hristos pentru cã l-a lãsat pe Iuda sã se spânzure, desi stia cã aceasta va face, ne revoltãm pentru cã l-a dat afarã pe sãracul care nu avea hainã de nuntã. Aceastã atitudine fatã de Dumnezeu este atitudinea Evei dupã ce a stat de vorbã cu diavolul. Dacã cineva nu crede cã Dumnezeu existã si cã Biblia este adevãratã, cel putin poate sã se convingã cã Biblia este o carte despre dânsul si cã el este Adam întru toate.

Oamenii se îndepãrteazã de Dumnezeu pentru cã ajung la concluzia cã Dumnezeu le vrea rãul, ca i-a fãcut ca pe niste robi ai Sãi, de care ascunde tot ce e mai bun. Un astfel de Dumnezeu absurd, Care, pe de o parte, zice cã e bun, iar pe de alta îsi maltrateazã fãpturile, nu poate sã existe. In om se rãscoalã conditia lui de conducãtor, care este în el dintru început, dupã chipul lui Dumnezeu.

Dar ce avem noi cu Dumnezeu? Noi pur si simplu nu credem ca El existã si gata. Spune-mi, dar, atunci de ce sãrbãtorim "St. Valentines"? Dar "Santa Claus"? Dar "Ivan Cupalã"? Pentru cã ei sunt buni, sunt mai "de viatã"! Dacã s-ar sãrbãtori toti Sfintii asa, n-ar mai fi oameni care sã nu umble la bisericã, dar asa, cu posturile voastre, voi împiedicati oamenii sã vinã la Dumnezeu. Ce rost mai are o religie care, în loc sã se îndrepte spre oameni, se îndepãrteazã de la ei? Degrabã n-o sã rãmânã nimeni în Bisericã, cel putin tinerii nu pot sã accepte o credinta neguroasã ca a voastrã, o credintã pentru babe si mosi impotenti. De ce nu faceti si voi ca indienii si chinezii, putinã yoga, putinã kama-sutra si ar fi bisericile pline? Cã doar Dumnezeu a lãsat dragostea nu ca sã ne cãlugãrim, ci ca sã o trãim!...

Cam asa aratã discursul remixat pe care diavolul l-a soptit Evei în Rai. De ce esti proastã, Eva, ai atâta putere, stãpânesti peste animale si peste stihii, nu-ti închipui cã ai putea sã stãpânesti si fãrã sã ai asupra ta tot timpul controlul lui Dumnezeu? Oricum, El ascunde de voi un mare secret, de fapt El se teme cã, dacã o sã mâncati din acest pom, o sã stãpâniti si peste El, de asta nici nu vã lasã. Tu însã nu fi proastã, mãnâncã din el, învinge-L pe Acest rãufãcãtor invidios care nu vã lasã sã vã bucurati cu adevãrat de viatã!

Eva a simtit în sine grandoarea "misiunii" la care a fost chematã. Ea îsi adunã fortele si "îl înfruntã" pe Dumnezeu. Sf. Efrem Sirul spune cã ea a trãit atunci plãcerea monstruoasã pe care o are fiecare când sãvârseste un pãcat mare. Ea a simtit plãcerea biruitorului! Acea fericire, care nu este altceva decât plãcerea în fata unui obstacol învins. In aceastã stare a alergat ea la Adam, pentru a se lãuda cu ce fãcuse: "Poftim, Adam! Tu nu ai avut putere sã o faci, dar eu, uite la mine am fãcut-o! Tii minte acea poruncã pe care ne-a dat-o Dumnezeu? Ei, uite cã eu am cãlcat-o si nu numai cã nu am murit, ci am cãpãtat putere asupra tuturor! Poti sã mãnânci si tu dacã vrei, eu îti permit.

Eva a alergat la Adam ca o reginã. Ea era convinsã cã a devenit mai mare decât Adam, cãci îl înfruntase pe însusi Dumnezeu. De aceea Dumnezeu a si pedepsit-o supunând-o bãrbatului sãu pentru totdeauna.

Primii oameni au simtit atunci euforia pe care o are fiecare dupã sãvârsirea pãcatului, acel mister care insuflã putere si stãpânire asupra tainelor Dumnezeiesti. Din cauza acestei euforii omul nu realizeazã adevãrata sa stare, ca un lup care linge în înfierbintealã o lamã de cutit înmuiatã în sânge, ascunsã în zãpadã. Asa cum lupul, dupã ce a lins sângele înghetat, ajunge la lamã si, tãindu-si limba, începe a-si mânca propriul sânge pânã moare, asa si omul cuprins de fierbinteala pãcatului se omoarâ singur, bându-si sângele vietii celei vesnice pentru totdeauna.

[...] Oamenii au simtit dintotdeauna nevoia sã dea faptelor lor un caracter universal si nobil, mai ales caracterele tari si energice, cum sunt tinerii. Pentru cã universul spiritual la aceastã vârstã e suficient de restrâns, tânãrul atribuie continut metafizic tuturor sentimentelor si chiar senzatiilor mai puternice. Era si mai firesc sã fie asa într-o lume în care tarabele cu cãrti despre meditatie si descoperiri din Tibet sunt mai numeroase decât tonomatele de apã gazoasã din orasele sovietice. Unii gãsesc cã e foarte "tare" sã ai bascã si skateboard, altii se laudã cu brichete. Insã acestea reprezintã cazuri particulare, cel mult grupuri, dar nu pot fi generalizate. Aceste ocupatii rãmân în zona minorului chiar si în mintea tânãrului. Ele nu stau în firea noastrã, adicã ele au pãtruns artificial în viata noastrã, de aceea ne putem lipsi de ele foarte usor o datã cu vârsta. Dincolo de acestea însã existã ceva de care nimeni nu se poate lipsi, acel ceva este dragostea, care în mintea tânãrului o reprezintã ideea cuplului fericit. Orice obstacol în calea realizãrii acestui cuplu este vrednic de dispret. Obstacolul cel mai mare însã este morala crestinã si pãrintii. Tânãrul îndrãgostit se trezeste dintr-odatã atacat, pe de o parte, de Dumnezeu si, pe de alta, de proprii pãrinti. El rãmâne, ce dureros, fãrã origini.

Traditia romano-catolicã a rezolvat genial acest conflict, inventând aceastã sãrbãtoare a Sfântului Valentin. Tânãrul nu numai cã este încurajat sã aibã o "prietenã", ci dobândeste si binecuvântarea Bisericii, adicã a lui Dumnezeu, prin care se împacã si cu pãrintii, si cu istoria. El nu numai cã îsi pãstreazã ceea ce a avut, ci dobândeste si ceea ce nu avea. E un fel de a împãca oaia cu lupul.

0 astfel de "împãcare" nu a existat niciodatã în Biserica de Rãsãrit, ea nu existã nici în Evanghelie. Singura nuntã descrisã în Noul Testament, nunta din Cana Galiieii, la care Hristos sãvârseste prima din minunile Sale, preschimbarea apei în vin, are un deznodãmânt foarte curios - mirele, Simon Canaanitul, îsi va lãsa mireasa si va deveni unul din cei doisprezece Apostoli, ca sã moarã în cele din urmã ca mucenic în orasul Snanir, din Persia, rãstignit în chipul lui Hristos.

[...]Iatã câteva din "canoanele" care i-au "mentinut" în bisericã pe tinerii romano-catolici:

"Este probabilã opinia potrivit cãreia este doar pãcat venial în îmbrãtisarea datã din cauza desfãtãrii trupesti si senzuale care se naste din sãrut, fãrã primejdie de consimtãmânt ulterior si de polutie [ejaculare] - 1666."

"Actul cãsãtoriei îndeplinit exclusiv pentru plãcere nu ar putea constitui câtusi de putin o gresealã, nici mãcar venialã - 1679."

"Este permisã provocarea avortului înainte ca fetusul sã fie însufletit pentru a evita moartea sau dezonoarea unei tinere - 1679."

"Polutia [masturbatia] nu este interzisã de dreptul natural. De aceea, dacã Dumnezeu n-ar fi interzis-o, ea ar fi uneori bunã; câteodatã ar fi chiar obligatorie cu riscul pãcatului de moarte - 1679."

Nimic deosebit, o simplã aschie din trunchiul urias al spiritualitãtii romano-catolice. Dacã vom arunca o privire asupra trãirii mistice a unor sfinti romano-catolici, vom întelege usor originea unor astfel de conceptii lejere despre sexualitate.

[...] Cum sã nu vinzi prezervative în numele Sf.Valentin, când directorul Centrului de Teologie si Educatie Crestinã de pe lângã Colegiul Sf. Marcu si Sf. Ioan din Plymouth, Adrian Thatcher, poate sã apere homosexuatitatea cu citate din Biblie? "Din punct de vedere teologic, ne convinge Adrian Thatcer, sexualitatea este un mod ingenios prin care Dumnezeu ne cheamã sã intrãm în comuniune cu altii. Sexualitatea noastrã este o dovadã cã suntem fãcuti dupã chipul lui Dumnezeu; noi suntem fãcuti pentru a intra în relatii cu cineva, si natura lui Dumnezeu este relatie". "Crestinismul cere ca dragostea sexualã sã întruchipeze iubirea care este Dumnezeu, reprezentând-o si exprimând-o, întrupând-o în fiecare comunicare sexualã care are loc între parteneri". In sfârsit, sexologul anglican, crede cã homosexualitatea între parteneri crestini se întemeiazã pe pilde similare din viata Mântuitorului, asupra cãrora, dati-mi voie, sã nu insist. Crestinii din epoca actualã, spune el, trebuie sã depãseascã gândirea patriarhalã asupra pãcatului, pe care a rãspândit-o Apostolul Pavel, ca o mostenire a traditiei iudaice.

Cu toate cã si eu, ca si cazuistii romano-catolici, n-as vrea sã am dusmani printre tânãra generatie, totusi voi încerca sã expun în câteva cuvinte morala biblicã în aceastã privintã. Nicãieri în Scripturã nu ni se vorbeste de "îndrãgostiti" în afara cãsãtoriei. Aceastã întâmplare fireascã dintre un tânãr si o tânãrã peste tot în Biblie se catalogheazã drept desfrânare, adicã pãcat de moarte, pentru care evreii erau omorâti cu pietre. Orice relatie cu o fatã presupunea cãsãtoria.

[...] Nu numai cã nu era îngãduitã relatia liberã cu o femeie, ci pânã si revenirea la femeia de care te-ai despãrtit era opritã. De aceea, orice aventurã tinereascã era extrem de periculoasã, cãci, pe de o parte, asta îl obliga sã se cãsãtoreascã cu tânãra respectivã (De va amãgi cineva o fatã nelogoditã si se va culca cu ea, sã o înzestreze si sã o ia de sotie), iar pe de altã parte, Legea nu-i dãdea voie sã se mai despartã de ea, decât numai dacã îi oferea carte de despãrtenie. "Era o lege veche - scrie Ioan Gurã de Aur - care nu oprea pe bãrbatul care-si ura femeia sã o alunge pentru orice pricinã si sã ia alta în locul ei... Dacã legea ar fi silit pe bãrbat sã tinã în casã pe femeia pe care o urãste, bãrbatul ar fi ucis-o. Asa de cruzi erau iudeii! Cum aveau sã-si crute femeile lor, când nu-si crutau proprii lor copii, când omorau pe profeti, când vãrsau sângele ca apa? De aceea Legea a îngãduit un pãcat mai mic, dar a stârpit unul mai mare". Cartea de despãrtenie îi oprea pe evrei de la dãrâmarea familiilor si de la desfrâul care s-ar fi produs din cauzã cã bãrbatii si-ar fi schimbat la nesfârsit femeile între ei. Dar aceastã lege a fost datã iudeilor, dupã cum spune însusi Hristos, din pricina învârtoseniei inimii lor.

Dimpotrivã, o datã cu revãrsarea harului prin Iisus Hristos, Noul Testament înãspreste criteriile cu privire la pãcatul curviei:" Ati auzit cã s-a zis celor de demult: Sã nu preacurvesti; Eu, însã, vã zic vouã cã oricine se uitã la o femeie spre a o pofti a si preacurvit cu ea în inima sa."( Matei 5-27-28)

[...] De aceea, tocmai în Noul Testament, prieteniile între persoane de sex opus în afara cãsãtoriei sunt prea putin indicate. Asta nu pentru cã Hristos ne-a interzis comunicarea, ci tocmai pentru cã orice comunicare de acest fel se reduce la un singur lucru, cãci toti suntem "neam viclean si desfrânat", dupã cum ne ceartã Hristos. Dar, spune Sf. Ioan Gurã de Aur, "este un altfel de a te uita la o femeie, asa cum se uitã cei cu inima curatã. De aceea Hristos n-a oprit uitatul, ci uitatul cu poftã". Dacã cineva se considerã ajuns la aceastã mãsurã, chiar si dupã pildele din Pateric citate mai sus, acela sã sãrbãtoreascã sãrbatoarea îndrãgostitilor, aici pe pãmânt si sus în cer.

Si tocmai pentru cã noi am avut fericirea (sau nefericirea, pentru multi) de a ne naste în zodia lui Hristos, nu mai putem sã mergem la templul Afroditei având în piept insigna cu Sf. Valentin. Vremea Luperkaliilor a trecut, fecioarele care îsi pierdeau fecioria pe malul Tibrului în vremea Imperiului Roman nu trebuie sã si-o piardã astãzi în numele Sf. Valentin cu aceeasi seninãtate. Nu trebuie sã primim aceste soapte demonice, dacã avem mãcar o micã simpatie pentru acest Sfânt Valentin, iar dacã ne place mai mult sã rãmânem în desfrâu, atunci sã-l urâm pe acest Sfânt Valentin, sã-l urâm cu adevãrat, dupã cum si el a urât desfrânarea noastrã!

Tânãrul are cel putin douã motive de a se alãtura acestei sãrbãtori: fie cã e împins de pofta trupului, ceea ce e firesc, fie de acea plãcere a lui Nietzsche de a rescrie religia crestinã, ceea ce e demonic. Nietzsche, care se credea atât de puternic, a ajuns sã fie strivit de demonul sãu. Faptul cã boala lui Nietzsche si toate ideile lui au fost insuflate de duhurile întunecate o aratã ultima sa scrisoare, în care bolnavul semneazã cu numele împotriva cãruia a luptat toatã viata, nu fãrã o influentã strãinã voii sale: "Crucificatul". Cert este cã si cei care sãrbãtoresc aceastã sãrbãtoare sunt posedati de demoni nu numai pentru cã reclameazã desfrâul, ci mai ales pentru cã se acoperã cu numele unui mucenic al lui Hristos, asa ceva poate sã facã numai demonii. Iisus Hristos, ieri si azi si în veci, este acelasi. Sã nu ne gândim cã dacã vom fi multi, Il vom constrânge pe Dumnezeu sã schimbe legile moralei divine, dupã cum se obtin azi legi în urma mitingurilor din piete. Aceste teologhiseli prea libere în jurul Sfintilor si a credintei crestine sunt extrem de grave si credem cã la ele s-a referit Dumnezeu, în relatarea lui Asaf: Iar pãcãtosului i-a zis Dumnezeu: "Pentru ce tu istorisesti dreptãtile Mele si iei legãmântul Meu în gura ta? Tu ai urât învãtãtura si ai lepãdat cuvintele Mele înapoia ta. De vedeai furul, alergai cu el si cu cel desfrânat partea ta puneai. Acestea ai fãcut si am tãcut, ai cugetat fãrãdelegea, cã voi fi asemenea tie; mustrate-voi si voi pune înaintea fetei tale pãcatele tale".

Dacã iubesti pe cineva cu adevãrat si vrei sã-ti unesti viata cu el, du-te si spune-i si cãsãtoriti-vã. Dar cum poti sã vinzi declaratii de dragoste într-o emisiune televizatã pentru un tricou sau o bascã nenorocitã? Atâta costã cuvintele tale? Fata pe care o iubesti nu-ti este deajuns premiu si spectator al dragostei tale sau crezi cã te va iubi mai mult dacã va vedea cã ceea ce îi spui numai ei în tainã vei putea spune si unei pizza? Nu este o mai mare umilintã decât a-ti vedea iubitul sau iubita spunând si altcuiva cuvintele pe care credeai cã ti le spune numai tie. Sau nu întelegi cã dacã o poate spune la microfon, o poate spune si altcuiva, când nu esti tu de fatã?

Dar cât de umile sunt acele perechi de "adulti" care se expun pentru aplauze. Cum poti sã fii femeie la 40 de ani încã necãsãtoritã? Asta înseamnã sau cã ai fost dezmãtatã sau sfântã. Si în primul si în al doilea caz mai bine este sã nu mai spui la nimeni. Iar dacã ai fost cãsãtoritã, nu ti-e rusine de sotul si de copiii tãi care poate te vãd? Unde v-ati îndrãgostit voi asa de tare la aceastã vârstã? Amândoi plini de rãnile trecutului, de puroiul dezamãgirilor care dor. Aveti nevoie ca altii sã vã convingã cã vã stã bine împreunã si vã potriviti, pentru cã voi nu vã puteti rupe din inimã imaginea primei iubiri pe care nu mai aveti putere sã o întoarceti înapoi. Un bilet pentru doi la discotecã pe care îl veti câstiga în schimbul rusinii trãite mã îndoiesc cã ar putea lecui rãnile voastre.

Toatã aceastã ceatã de cuvinte încearcã sã acopere adevãrul despre durerea singurãtãtii. Cine nu stie cã declaratiile de dragoste sunt mult mai rare decât certurile? Ele sunt atât de rare, încât încap toate într-o emisiune. Dacã ne-ar ajunge putere ca sã ne scuturãm capetele de ameteala reclamelor si am feri putin aceastã perdea artificialã, ca sã privim ce se petrece dincolo de declaratiile de dragoste, am vedea fata crudã a realitãtii. In SUA, 53% dintre femei sunt singure, 20% nu au fost cãsãtorite niciodatã si 33% sunt divortate sau vãduve. Un raport elaborat de Alianta Evanghelicã din Marea Britanie aratã cã 44% din bãrbatii sub 30 de ani, enoriasi ai Bisericii Evanghelice (care nu acceptã cãlugãria! n. m.), sunt singuri.

Crimele de familie sau între amanti sunt extrem de frecvente. In timp ce la televizor se pocnesc baloane si se aplaudã cea mai ingenioasã declaratie de dragoste, politia semneazã cronici de felul: "24.07.2000, satul Mândresti, judetul Bãlti. In casa sa, cetãteanul R., anul nasterii 1957, fiind beat, i-a cauzat o ranã de cutit în regiunea inimii sotiei sale, decesul a survenit instantaneu. / 13.07.2000, comuna Suruceni. La miezul noptii, cetãteanul P., anul nasterii 1956, a lovit-o cu un topor în cap pe fosta sa sotie, provocându-i o ranã mortalã. / 02. 04.2000, Chisinãu, str. Vasile Lupu. In urma unui scandal iscat între sotii G., femeia si-a lovit sotul cu un ciocan în cap, traumatizându-l mortal. Peste douã zile a scos cadavrul din casã si i-a dat foc. / La 22.06.2000, satul Gãlãseni, judetul Bãlti. Cetãteana S., a. n. 1952, cu un topor i-a cauzat rãni în regiunea capului concubinului sãu B, a.n. 1959, care, ulterior, a si decedat".

Numai în anul trecut, în Republica Moldova, aproape 30% dintre femeile asasinate au fost omorâte de cãtre soti, ex-soti si amanti. Doar 3% dintre bãrbatii asasinati au fost omorâti de cãtre sotii, foste sotii sau amante. Sotii, fostii soti, amantii si fostii amanti au sãvârsit mai mult de 26% dintre toate violurile si agresiunile sexuale. In 45% din cazuri, fetele mai în vârstã de 12 ani atacate de un grup de bãrbati au recunoscut printre acestia persoane cunoscute. Numãrul cazurilor când femeile au fost atacate de cãtre parteneri intimi a fost de 3 ori mai mare între sotii ce trãiau separat în comparatie cu cei divortati si aproximativ de 25 de ori mai mare decât cei cãsãtoriti. Femeile de toate rasele au suportat într-o mãsurã egalã atacuri din partea partenerilor intimi. Femeile maltratate cãpãtau leziuni corporale grave, fiind atacate de cãtre cunoscuti mai des decât atunci când erau atacate de cãtre strãini.

[...] Si asta este doar o secventã, poate cea mai neînsemnatã din spectacolul care se dã dupã culisele declaratiilor de dragoste. Aici ar trebui sã anexãm statistica avorturilor, a sinuciderilor. Dar cine poate sã facã o statisticã a noptilor nedormite, a crizelor de gelozie, statistica primelor fumuri de tigarã pe care le trage o fatã dupã ce o pãrãseste iubitul? Cine face o statisticã a lacrimilor pe care le varsã femeile dupã ce le posedã sotul beat? Cine face o statisticã a simpatiilor femeilor trecute de treizeci de ani, care nu-si mai iubesc bãrbatii? Inima omului nu e o jucãricã pe care poti sã o înfrumusetezi cu o funditã rosie, ea e ceva mai mult. Iar dragostea nu încape într-o caricaturã cu cãtelus de pe o felicitare americãneascã. Dragostea nu se mãsoarã.

Toatã aceastã mascaradã e înfiorãtor de tristã. Tânãr fiind, cum poti sã îmbraci aceastã mascã de bufon si sã uiti înãltimile de unde ai coborât, ca sã spui câteva replici pe aceastã scenã a desertãciunii în schimbul unor ochelari de soare? Cine e rãu? Sfântul Valentin? Nu. Dragostea? Sigur cã nu. Rea e numai atitudinea. Toatã drama vietii noastre are la bazã aceste jocuri necugetate ale tinerilor cu trupurile si sufletele lor. Tocmai pentru cã dragostea trebuie trãitã, nu trebuie sã o consumati degrabã, tocmai pentru cã e frumoasã, nu trebuie pusã spre vânzare, tocmai pentru cã e atât de rarã, nu trebuie neglijatã când se iveste. Cum poate ceva atât de frumos, atât de înãltãtor, atât de rar si atât de scump ca dragostea sã-ti iasã în cale chiar în acele zile neghioabe cu baloane si discutii fãrã haz? Nu credeti chiar pe oricine face astfel de declaratii, dacã vreti sã le auziti mãcar o datã în viatã spuse cu sinceritate.

Nu construiti palatul prieteniei voastre din cãrãmizile multe si strãlucitoare, care se dau pe gratis, ale poftei, ci cãutati pietrele tari ale iubirii adevãrate. Cãci pofta, care este tot timpul în miscare, s-ar putea sã vã lase singuri si sã plece, iar dragostea..., dragostea nidodatã nu cade.

Toate-mi sunt îngãduite, dar nu toate de folos. Toate îmi sunt îngãduite, dar nu mã voi lãsa biruit de ceva. Morala crestinã nu ne interzice sã ne îndrãgostim, ci numai ne recomandã sã nu ne ucidem între noi. Câti ulcerosi nu mãnâncã murãturile care le plac, ca sã nu-si producã dureri? Câti nu beau bere si nu se duc în baruri, chiar nu mãnâncã carne, pentru cã adunã bani pentru masinã sau televizor? Ce sã mai spunem de afaceristii care muncesc în strãinãtate si nu-si vãd familia cu anii pentru niste bani nenorociti? De ce dar ne mirã cã unii oameni folosesc cu mãsurã plãcerile acestei vieti, ca sã nu ajungã la catastrofele în care au pierit semenii lor?

"Trupul nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul, si Domnul este pentru trup." Cei care încalcã aceastã lege de neschimbat se supun riscurilor descrise mai sus, ei nu vor scãpa niciodatã de tirania propriilor patimi si de tirania demonilor. Ei nu vor ajunge niciodatã la dragoste.

S-ar pãrea cã e o contradictie în doctrina crestinã: pe de o parte, Dumnezeu ne-a fãcut atât de frumosi si a lãsat atractia aceasta atât de puternicã între bãrbat si femeie, iar pe de altã parte, ne recomandã fecioria. Ce-i asta, un fel de sadism divin? Da, pofta a sãdit-o Dumnezeu, si, dacã vreti, pofta a tinut omenirea pânã acum. Nu, nu numai pentru cã prin ea se nasc oameni noi, ci pentru cã, dacã nu ar fi fost pofta, bãrbatii si-ar fi omorât pur si simplu femeile, iar femeile ar fi fugit de ei. E atât de putinã dragoste între femei si bãrbati, încât numai pofta îi poate tine împreunã. Câte perechi au fost gata sã se despartã pentru totdeauna, dar pofta i-a întors înapoi. Dumnezeu stia asta.

Existã douã atractii diferite, una irationalã, cea a poftei, care nu poate sã lipseascã, si cea a dragostei, la care se ajunge prin virtute. Mai înainte de a alerga la PRO TV ca sã-ti ridici talonasul de câstigãtor, întreabã-te dacã ai priceput care e diferenta între ele.

Acum, o lume întreagã sãrbãtoreste biruinta poftei asupra dragostei. Chipul omenesc se retrage timid de pe arena lumii si în locul lui apare animalul. Aceasta se simte în toatã arta modernã, aceasta vedem în tablourile baroc, cu femei care ne aratã spatele în locul fetei. Aceasta vedem în filmele cu mãsti de animale umanizate, gen StarTrek. Aceasta se remarcã la femeile tinere care nu se mai vãd din cauza picioarelor si a sânilor si a tinerilor din care au rãmas numai gecile si pantalonii. A dispãrut din viata noastrã chipul pur si simplu, fata celui iubit.