Conferinta de la Bucuresti

2 aprilie, 2002

 

(monolog)

PARTEA I

In ce trebuie sa creada un tanar astazi

 

 

Probabil toti ati citit afisul... l-am citit si eu... si mi s-a parut  ca este o tema care poate provoca o discutie. Cu toate ca, daca as fi vazut eu acest afis, atunci cand as fi avut nevoie de el, cu acest enunt – „In ce trebuie sa creada tanarul” –, sa va spun drept, nu as fi venit la aceasta conferinta. Si sa va spun si de ce. In primul rand, pentru ca eu nu citeam afisele pe care vedeam sigla ASCOR, eu credeam ca e o firma de tigari fara filtru, semana cu firma ASTRA (noi avem niste tigari moldovenesti care se numesc ASTRA), iar daca, din plictiseala, l-as fi citit, as fi avut raspunsul gata: in ce poate crede un tanar sau la ce poate indemna un calugar descurajat, sa creada? Raspunsul este atat de previzibil, incat eu sunt pus in situatia sau de a dezamagi pe acel tanar sau sa schimb titlul conferintei. Si atunci, tinand mult la tanarul care, desigur, nu este in aceasta sala -, fiindca cei pe care am fi vrut noi sa-i indemnam sa creada „in ce trebuie”, tocmai de asta sunt greu de „pescuit“ pentru ca niciodata nu se afla la aceste intalniri - eu nu voi schimba foarte mult titlul, voi spune [doar] nu in ce, ci Cum trebuie sa creada un tanar. Dar, ca sa nu fim cu totul previzibili, ca sa le dam o sansa acelor tineri, eu voi incerca sa-mi raspund si mie, inainte de a porni la discutia despre cum trebuie sa creada [un tanar], totusi, in ce trebuie sa creada?

   Eu cred ca un tanar trebuie sa creada in curaj inainte de toate, un tanar trebuie sa creada in biruinta, in biruinta vietii, in biruinta mortii. Un tanar prin asta ramane tanar, daca nu isi pierde acest curaj, setea de a infrunta, de a infrunta viata, de a infrunta moartea, de a-L infrunta pe Dumnezeu, la urma urmei!, de a infrunta si de a invinge. Dar cum sa-L infruntam noi pe Dumnezeu?! Cum sa-L invingem?! Asa ca Iacob care s-a batut cu ingerul! Si stiti de ce indemn la infruntarea lui Dumnezeu si cred ca este posibila infrangerea Lui de catre un tanar? Este o vorba: daca vrei sa invingi un dusman sau sa-l castigi, fa-ti-l prieten. Si eu cred ca a-L infrange pe Dumnezeu, pe acest „dusman“ al nostru, inseamna a-L face prietenul nostru.

De ce am propus sa discutam despre felul cum trebuie crezut? Tocmai pentru faptul ca este cea mai banala tema, pe care atat de des am auzit-o, incat o trecem cu vederea de fiecare data. Si vreau sa ma opresc la cele mai banale aspecte ale credintei noastre pe care nici cei care ne propun si ne indeamna la discutie „despre cum trebuie sa credem” nu le mai au in vedere. Ni se propun discutii despre eclezi... ziologie – ce cuvant greu! - , despre tot felul de nuante de la nu stiu care sinoade care sunt toate interesate, dar... Pentru ca daca vrei sa te dai destept astazi intr-o confruntare, trebuie sa pronunti de exemplu cuvantul „apocatastaza“, pentru ca toti desteptii nu-l cunosc, nu l-au mai auzit, oriunde printre scriitori, unde vreti, e un cuvant nou, ciudat [nu exista in dictionar]. Si mai sunt cuvinte din astea. „Eshatologic”, de exemplu. Asa ca, este un mare pericol, un mare risc, ca noi, incercand sa fugim de banal, sa cadem intr-o banalitate si mai mare, in care ne inarmam cu o gramada de cuvintele frumoase, interesante, dar care, pana la urma, nu ni-L apropie deloc pe Dumnezeu si, paradoxal, nu ne intaresc deloc in credinta aceea pe care noi vrem sa o aparam cu acesti termeni.

De asta am zis ca lucrul cel mai important si prim pe care trebuie sa-l faca nu doar un tanar, noi toti suntem tineri, este sa infrunte realitatea asta posaca. Noi traim un Testament care se cheama nou si tindem sa devenim omul nou, asta ne-a adus Hristos, adica o continua intinerire: „Codrule, codrutule, tu, din tanar precum esti, tot mereu intineresti“, numai ca, de data asta, noi nu ne mai tanguim in fata codrutului, pentru ca el, saracul, va trece, „va trece si cerul si pamantul, dar cuvintele Domnului nu vor trece”[1][2]. Asadar, lucrul care trebuie facut este sa ni-L apropiem pe Dumnezeu. Si inceputul este tocmai infruntarea lui Dumnezeu. Aceasta trebuie sa recunoastem: [Dumnezeu] ne socheaza, ne surprinde si chiar ne incomodeaza de prea multe ori, iar noi, acceptand cu o falsa si aparenta docilitate aceste nelamuriri pe care le isca Dumnezeu in mintea si in inima noastra, nicicum nu reusim sa ajungem la El. Lucrul acesta pare socant, dar asa ne-a invatat Dumnezeu sa fim. El ne spune sa nu fim „caldicei”. Sa fim fierbinti! El ne spune ca, daca suntem caldicei, ne scuipa[2][3]. Cititi Psaltirea lui David, sa vedeti cum Il santajeaza David pe Dumnezeu: „Doamne vino ca sa nu rada popoarele, sa nu intorci din cauza mea, din cauza pacatelor mele, Fata Ta, sa nu se rusineze cei ce nadajduiesc in Tine, din pricina mea, Doamne[3][4]. Ce-Ti va folosi de ma voi pogori in pamant, oare sangele mai lauda?[4][5]” Uitati cum Il santajeaza David pe Dumnezeu! „Doamne, Tu m-ai zidit, n-ai incotro, vrei nu vrei mantuieste-ma. Ce-o sa zica lumea?[5][6]“

Aceasta nu este o blasfemie, nu este o hula. Acesta este curajul pe care am zis eu ca trebuie sa-l aiba tinerii si sufletul omenesc, pentru ca la acest curaj ne indeamna Hristos, cand spune: „Indrazniti, Eu am biruit lumea![6][7]“ si cand spune: „Fiti precum copiii![7][8]“, adica nu sa va placa ciocolata Milka, ci sa nu judecati prea mult: „Oare ce va spune Dumnezeu despre mine, daca eu voi face cutare lucru?”

Noua nu ne place sa ne rugam, ne irita, ne enerveaza, si in mintea noastra suna cuvinte cam de felul: „Mantuitorul a spus sa nu ne rugam mult ca paganii[8][9], dar astia au facut acatistiere de 2 kg! Sa citesc eu acatistul acesta... am ajuns la icosul 7, inseamna ca am trecut de jumatate, acus termin!” Suntem fatarnici in fata lui Dumnezeu! Intelegeti? Este o mare treaba sa ai curajul de a recunoaste tu, nu in fata oamenilor, ci chiar in fata lui Dumnezeu, sa recunosti ca tu n-ai chef sa citesti acatistul [nu sa fugi de Dumnezeu de rusine]. Este un mare lucru, este o biruinta, este o infrangere a omului vechi, este inceputul smereniei, caci iti dai seama ca, chiar asa cum esti tu, Dumnezeu te asista si nu doar te asista, ci chiar atunci, cand vei cadea si vei recunoaste, si vei spune: „Doamne, nu imi place mie acatistul acesta, ajuta-ma, nu prea pot sa ma rog, „cred, Doamne, ajuta necredintei mele![9][10]“ va veni la tine.

Avem o gramada de cazuri [in Scriptura] care toate ne invata sa credem anume astfel in Dumnezeu[10][11]. Dar noi suntem politicosi cu Dumnezeu: „Oare ce va zice Dumnezeu despre mine daca eu, de exemplu, in locul acatistului voi citi o catisma din Psaltire sau voi spune „Tatal nostru”, asa, cu credinta, cum a zis Hristos: „Doamne, Tu ai zis sa spun „Tatal nostru”, iaca, eu il spun, am nadejde, ca Tu ai zis”. Sa vedeti ca atunci avem mai multa liniste! Si tot ce facem, sa-L avem inaintea noastra pe Dumnezeu pururea. Ce inseamna asta? Vedeti cum sunt construite rugaciunile Parintilor: „Caci Tu ai zis, Cel ce ai zidit lumea, Tu ai zis: nu voiesc moartea pacatosului, deci primeste-ma”. Santaj![11][12] „Tu ai zis sa ne rugam asa, deci, primeste rugaciunea noastra”. Si [asa] incepem a-L trai pe Dumnezeu cel viu! Asa se laudau evreii in fata noroadelor, ca ei cred in Dumnezeu cel viu, dar pentru noi Dumnezeu nu mai este viu, desi noi stim foarte bine din cursurile de teologie ca noi credem asa, „ne rugam in Duh si-n adevar[12][13]”, totusi, ne izbim de o gramada de formalitati si ramanem in ele, nu avem curaj sa fim sinceri, nu avem curaj sa incepem odata, noi nu incepem a trai! Noi inca n-am inteles de ce Dumnezeu este viu!...

Vine odata o femeie la vladica Antonie al Surojului si i se plange: „Vladica, citesc acatiste in fiecare seara, canoane, nici o bucurie n-am, ma irita, nu stiu ce sa mai fac, pentru ca nu-L simt pe Dumnezeu, nici un semn n-am”. Si atunci vladica ii spune: „Stii ceva, incearca, du-te acasa, pune-te in fata icoanei si taci. Si incearca sa auzi, sa asculti ce-ti va spune tie Dumnezeu, pentru ca tu, palavragind atata, nu-L lasi sa-ti vorbeasca si El”. Si s-a dus si a facut asa femeia, si a venit cu mare bucurie. L-a auzit! Hm!? Parca atat de putin, atat de simplu! Si invataturile astea despre rugaciune si despre intalnirea cu Dumnezeu le gasim la toti Parintii care au scris despre rugaciune. Spune Sfantul Ioan Gura de Aur: nu citi rugaciuni lungi dimineata si seara, mai bine citeste rugaciuni scurte de mai multe ori pe zi.

La Sfantul... n-are importanta... la Duhul Sfant [ca Sfintii sunt locase ale Duhului Sfant] vine un frate si ii prezinta o mare descoperire, pe care a avut-o in materie de rugaciune, pentru ca a fost in oras si a auzit tropare cantandu-se[13][14]. La care Sfantul ii spune: „Oare Antonie o fi stiut tropare? Oare avva Amon o fi stiut tropare, ca ei opreau soarele de pe cer cu cateva cuvinte”.

Deci, mai buna este intalnirea sincera, dupa care poti sa adaugi rugaciuni cate vrei, dupa care este fireasca setea de rugaciune incat ramai asa, ca Sfantul Arsenie, cu soarele la spate cand rasare si [cand termini] iti apune in fata. Acum, intr-o masura mai mare sau mai mica, tu ai dragostea si chemare spre rugaciunea asta, pentru ca Dumnezeu a devenit viu, acel Dumnezeu pe care l-a descoperit samarineaneanca. De aici incep restul virtutilor, de aici incepe viata in Hristos. Stiti de ce? Pentru ca daca noi n-am avut incredintarea ca Dumnezeu este viu, ca este cu noi si pentru noi, noi n-avem nici un motiv sa facem celelalte fapte bune. Apostolul Pavel spune: „Daca Hristos n-a inviat, zadarnica este credinta voastra, zadarnica este propovaduirea noastra”[14][15]. Dar noi, daca nu am avut aceasta incredintare ca Hristos a inviat, zadarnic ne ostenim, este foarte, foarte greu. Din cauza asta, facem o gramada de pacate, dupa care venim si reprosam, asa cu un ton foarte umil lui Dumnezeu, ca nu se pot face in ziua de astazi poruncile astea, sunt alte timpuri, sau poate nu eu, sunt unii nascuti asa, predestinati pentru mantuire.

Da, pentru ca noi, spune Apostolul Pavel, trebuie „sa ne bucuram pururea”[15][16]! Si atunci cum ne bucuram, daca noi ne iritam? Noi vedem lucrurile palpabile, placerile acestei lumi sunt vii, sunt concrete, pe cand cele duhovnicesti... Am auzit noi undeva ca cutare Sfant, cand se ruga simtea asa o dulcea-a-a-ta in inima, incat a lasat si pe femeia lui frumoasa si s-a retras in pustie. Noi le citim, ne place sa le povestim: „stiti, sunt asa Sfinti”, dar noi, cand vedem femeia asta frumoasa, nu stiu cum, dar parca in pustie nu prea mai vrem sa ne ducem... sau daca ne-am duce, doar cu ea! Deci, bucuria ne lipseste. [Iar bucuria este numai rod al rugaciunii, si rugaciunea este numai a celora care nu mai au grija lumii. Tocmai pentru ca nu avem bucurie de la Dumnezeu, de la viata noastra bisericeasca, incepem a ne preocupa de problemele lumii, carora le dam o infatisare pseudo-duhovniceasca, cum ar fi, sa convertim pe altii si sa mustram raul necredinciosilor. Bucuria rugaciunii insa si a vietii bisericesti ne lipseste, tocmai pentru ca noi ne-am ingradit cu reguli fara nici un folos, care ne fac sa ne simtim mai putin liberi decat restul lumii, de aceea ne si revoltam impotriva pacatosilor, manati de o invidie deghizata in chipul ravnei].

Stiti ca omul nu este chiar asa de prost, incat sa schimbe bucuria pe neplacere. Si Dumnezeu stie asta foarte bine. Din cauza asta, El ne imbie, pe cei pacatosi, zicand ca acolo unde s-a inmultit pacatul, acolo va prisosi harul[16][17]. Din cauza asta, sa stiti ca oamenilor cu pacate foarte mari le trimite uneori niste stari harice pe care nu le au o gramada de oameni care se roaga in biserica si, sa va spun drept, o gramada de calugari. Nu-i o ciudatenie. Altfel, niciodata pacatosii nu s-ar fi intors la Hristos. Ce-i drept, ei nu recunosc starea asta, nu stiu sa o defineasca, mai tarziu inteleg ca au fost cercetari ale harului. Si stiti de ce se intampla asta? Pentru ca Dumnezeu da harul nu pentru meritele noastre, nu pentru ca am stat nu stiu cat si nu stiu cum, nu pentru ca n-am mancat nu stiu cat si nu stiu cum, ci pentru „duhul umilit si inima infranta”[17][18]. Uneori acesti oameni, care de regula sunt tineri, ajung la infrangerea inimii pentru ca isi dau seama ca ceea ce au crezut ei ca este totul, de fapt, nu era nimic. Si in infrangerea aceea pe care ei o suporta si pe care ei o recunosc sincer in fata lor insisi - pentru ca cealalta parte [Dumnezeu] pentru ei nu exista, dar se presupune -, pentru aceasta infrangere Dumnezeu le daruieste, uneori, niste stari pe care ei le cauta dupa aceea si ajung la Hristos. Ma gandesc cum le putem noi impaca, pentru ca altminteri putem ajunge foarte usor la o apologie a pacatului, cumva, sa ajungem sa prezentam pacatul ca pe o cale mai sigura de a dobandi harul, ca pe o cale mai sigura de a ne intalni cu Dumnezeu. Nu este deloc asa, dar noi, care cel putin am recunoscut in mintea noastra ca exista un Dumnezeu, acest Dumnezeu este Hristos, care, iata, cand mai usor, cand mai greu, ne mentinem in aceasta legatura cu El, trebuie sa avem nu doar o mare intelegere pentru pacatosi, ci o dreapta intelegere, [pentru ca, din felul in care ne raportam la oameni, avem sau nu bucurie de la Dumnezeu].

Sa stiti ca cei care sar ca arsi atunci cand le spui ca cutare pacatos se poate intoarce foarte bine, ca el are uneori trairi harice de la Dumnezeu, acestia care se irita, stiti de ce o fac, stiti de ce nu pot sa-i apere pe pacatosi? Pentru ca ei, de fapt, ii invidiaza pe pacatosi. Sunt foarte, foarte multi credinciosi in Biserica care, desi traiesc in casa lui Dumnezeu dau cu ochiul in afara, se uita in „gradina aproapelui”, cum spune porunca a X-a[18][19], poftesc femeia aproapelui, magarul aproapelui, adica poftesc modul de viata al pacatosului. El, desi este in Biserica, il invidiaza [pe pacatos]. Din cauza asta, il si agreseaza verbal, cu mintea, in tot chipul il agreseaza. El ar vrea ca toate desfranatele sa fie starpite sau sa se pocaiasca, sa devina calugarite cu toate, ca „ajunge cat au pacatuit! trebuie sa aduca o pocainta foarte mare pentru asta!” Invidiaza... „Adica cum, Doamne, eu is prost, stau aici in biserica, ma rog si acesta, asa, face ce vrea el si la batranete spune: Doamne, miluieste! si-l ierti? Si eu… adica, eu cum raman?” Tocmai asta e pilda cu ceasul al unsprezecelea, ceasul intai. Aici ne tulburam noi, ceea ce arata ca noi habar n-am inteles ce-i viata asta crestineasca, noi n-am avut inca nici o bucurie de la Hristos, noi nu ca n-am ajuns sa-i compatimim pe fratii nostri, noi chiar ii invidiem! Suntem de rasul rasurilor! Dar umblam asa imbufnati, asa destepti, stim termeni de la sinoade, date exacte, asaltul sectelor, care unde vin... toate le stim, dar nu stim sa fim blanzi! Hristos nu a zis: „Invatati de la Mine sa inviati mortii, invatati de la Mine sa faceti minuni sau sa mergeti pe ape, ci a zis: invatati de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre”[19][20]. Noi suntem blanzi, cand mergem la parintele nostru duhovnic, suntem foarte blanzi si foarte smeriti: ne imbrobodim, plecam capul, „blagoslovi-i-i-i-ti”, vorbim putin de tot, suntem sfiosi, nu sfiosi, suntem „in rugaciu-u-u-ne”!, suntem absorbiti, dar in rest... am face noi niste sinoade si niste canoane pentru... „sa fie dreptate in lume, ca crestinismul sa ajunga la toata inima, c-asa e porunca: toti sa creada, iar ei nu cred! Trebuie sa facem ceva sa indreptam societatea asta!…” Vrem reforma, in Biserica vrem reforma: „Sa ne unim cu totii, sa cerem la Parlament sa nu mai fie case de toleranta! Da se poate?! Sa se interzica toate astea!”... Va inchipuiti cam prin sec. I  crestinii adunandu-se in jurul senatului roman cerand  sa inchida baile publice si sa nu se mai danseze, hm?! Astea nu erau preocuparile lor. Tocmai despre astia -, ca pe atunci cine ara? era Neron -, Pavel spune sa va rugati pentru intai-statatori[20][21] [chiar si pentru unul ca Neron, care l-a si omorat pe Pavel]. Nu erau ei prea asa crestini [in orice caz, nu erau mai buni decat intai-statatorii de astazi, pe care ii plefturesc unele revistele ortodoxe]. Cum oare?! Este porunca sa nu ne rugam pentru ei, „pentru cei cu pacate de moarte - este porunca -, nu zic sa va rugati”[21][22]. Dar ce face Apostolul Stefan? Evreii arunca cu pietre in el – acela ce fel de pacat este, de moarte sau nu? – si el zice: „Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta”[22][23]. De ce s-a rugat? Incalca porunca? Nu. Chiar daca noi stim ca oamenii astia, dupa toate canoanele, n-ar trebui sa se mantuiasca, noi nu ne rugam ca sa infruntam Biserica, noi nu ne rugam pentru ca suntem mai destepti [decat Evanghelistul Ioan] si decat cei care au facut canoanele si au lasat poruncile, noi ne rugam pentru ca inima asta a noastra ne indeamna la dragoste. Hristos pentru cine a murit? Pentru toata lumea, spune. Nu erau de moarte si pacatele noastre? Erau. Sfatul Sfintei Treimi care zice: „Sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra”[23][24], stia ca omul va cadea in pacat, ca va trada, dar l-a facut. Iata, deci, credinta si nadejdea lui Dumnezeu in om pana in ultima clipa, pana si pentru cel mai mare pacatos. Dumnezeu stia din sfatul dinainte de veci ca el va cadea, El stia chiar ca se va pierde, ceea ce noi n-avem dreptul sa stim, noi n-avem voie sa gandim, sa stim lucrul acesta, ca macar vreunul dintre oameni se va pierde! Doar Dumnezeu are acest privilegiu grozav de dureros, de a sti ca cineva se va pierde pentru totdeauna, dar pe noi Dumnezeu ne-a scutit de durerea asta si de cruzimea asta si noi spunem ca toti se vor mantui. Nu suntem origenisti, stim ca nu toti se vor mantui, dar inima noastra, tocmai pentru faptul ca nu stim care dintre ei nu se va mantui [si care da], ii crede pe toti. Altminteri, iata ca acel cizmar din Alexandria, pe care-l gasim in viata Sfantului Antonie, despre care se spune ca nu avea alta nevointa decat ca batea cuie in cizme si despre toti trecatorii pe care-i vedea spunea: „Doamne, acestia toti se vor mantui, numai eu nu”, daca am judeca cu mintea, asta ar fi origenism. Nu?! Crede in recuperarea tuturor?! Dar se spune ca era mai mare decat Antonie, pentru treaba asta. Asa ca, nu este nici un pacat daca noi nu ne preocupam de pacatele altora, pana cand nu ni le-am rezolvat pe ale noastre.

Sa vedeti ca toate pacatele noastre incep de aici, pentru ca noi intotdeauna avem de rezolvat problema altcuiva, fie legea nu stiu care despre nu stiu ce, despre desfranate sau despre ce s-a intamplat in Turcia, ca au omorat pe crestini in Iugoslavia. Pentru noi e o nenorocire ca au omorat un crestin – nu-i asa? – o mare drama. Am ajuns cu totul necredinciosi! Stiti de ce? Atunci cand Petru il opreste pe Hristos sa nu mearga la cruce, Hristos ii spune: „Piei inapoia mea, Satano!”[24][25] Dar noi, cand vedem ca a omorat cineva un crestin, ne tulburam grozav: „Trebuie sa facem ceva cu turcii astia, cu americanii!” Noi nu credem ca acest crestin ajunge la Hristos! El este mucenic. Noi nu credem ca exista viata vesnica! si ne surprindem [asupra acestui fapt] la lucrurile astea atat de simple si atat de cotidiene. Zic eu ca pentru viata crestina este mare lucru sa recunoastem ca noi suntem la inceput [si ca nu-i vremea sa schimbam noi lumea]. Un inceput este sa ne uitam tot mai des in noi insine si, cum spune Sfantul Nil Sorski, daca nu putem sa propasim in virtuti, macar sa propasim in vederea propriilor noastre neputinte, adica sa te surprinzi cand te-ai iritat, sa te surprinzi cand ai primit un gand de acesta ca turcii trebuie rezolvati si trebuie sa mergem noi acolo cu niste trupe de la ASCOR sa propovaduim Evanghelia. Sa ne surprindem la ganduri de astea, sa ne dam seama cel putin ca ele sunt normale, sunt omenesti, sunt firesti, dar de fiecare data cand am avut un gand sau altul... ca ai vazut un popa gras, sa zicem, cearta gandul, marturiseste-l tie insuti. Ei, hai, ti-a venit, nu-i grav, e omeneste sa-ti vina, dar la urmatorul sa spui: „Mai, vezi cate parale faci tu cu gandurile astea? Doamne, iarta-ma, miluieste-ma, si pe parintele, si, pentru rugaciunile lui, iarta-ma”. Sau de ti-a venit cutare gand: „Mai, mai, tu vezi ca esti un necredincios?” Sau ti-a cerut cineva milostenie si n-ai avut chef sa-i dai, nu spune: „Astia toata ziua umbla pe aici, le dai si pe urma ei fac pacate cu banii astia”. Sa-ti spui: „Nu-i asa ca esti un purcel, nu-i asa ca n-ai avut chef sa le dai? Doamne, iarta-ma!” Intelegeti? E foarte simplu, intotdeauna avem prilej sa propasim in Hristos, vazandu-ne neputintele astea ale noastre. Si aceasta vorbire cu noi insine despre pacatele pe care le facem la tot pasul este cel mai bun inceput al rugaciunii, care degraba ne va aduce dulceata si bucurie.

Este minunat ca Hristos nu ne-a spus: „Faceti performante”, dar ne-a dat pilda vamesului si a fariseului, ne-a dat exercitiul acesta si ne-a laudat pentru el. Hristos a zis ca n-a venit pentru cei milostivi in lume, pentru cei drepti, ci pentru cei pacatosi. Dar noi dam navala sa ne convingem pe noi insine ca am devenit milostivi, ca am devenit buni, ca am devenit blanzi; noi trebuie sa vrem sa devenim, dar nu trebuie sa primim gandul acesta ca am devenit, nu trebuie s-o credem, noi trebuie sa ne convingem pe noi ca suntem pacatosi. Cel mai greu lucru: sa te convingi ca tu esti din ce in ce mai departe de Hristos si totusi sa nu de desparti de El. Asta inseamna „tine mintea ta in iad si nu deznadajdui”. Asta inseamna! nu inseamna alte lucruri, nu inseamna sa fii atacat de draci rosii cu copite care bat in geam, si tu te incrancenezi in fata icoanei si-i birui. Nu. Inseamna sa vezi ca tu esti tot mai departe si mai departe si totusi nu deznadajduiesti, pentru ca Hristos spune ca pentru oaia cea pierduta a venit, dar noi o dam in primul rand acolo, acolo suntem. Dar, stiti, nu doar in fata oamenilor [sa marturisim], hai sa spunem, in fata oamenilor e greu, oare cum sa pari asa prostanac si nemilostiv? Nu-i chiar frumos, nu? Asta nici nu trebuie facut, ca e greu, prea greu, dar macar in fata noastra; noi nici asta n-o putem recunoaste, ca nu suntem chiar atat de buni. Deci, acesta e inceputul vietii crestine, de aici. David spune ca „duhul umilit Dumnezeu nu-l va osandi”[25][26]. Si daca o veni Dumnezeu cu noi, de acolo incepe nevointa cea buna, ne rugam cu drag, facem milostenie cu drag, dar nu vedem ca am facut milostenie, chiar daca am dat, dupa aceea ne spunem: „Mai, am vrut sa-i dau mai mult, dar i-am dat mai putin”. Niciodata nu-ti mai vezi o fapta buna, le uiti.

Asta cred eu ca ar trebui sa incepem si nu doar tinerii. Noi suntem datori sa fim tineri, datori, altfel nici nu putem, crestinismul este o religie pentru tineri, pentru ca este o religie a jertfei. Tot necazul tanarului de azi este ca el nu are in numele cui sa se jertfeasca. Asta este drama omului. In numele cui sa te jertfesti? Sa porti blugi rupti? Trece. Sa faci sport, sa ajungi sa dai cu calcaiul la ceafa? Ei, pana unde ajungi? Vine o vreme cand nu mai ai ce sa faci. Sa iei motocicleta? Hm! Ai mers cu motocicleta, ai 25 de ani, trebuie sa te casatoresti, nu mai merge motocicleta, plange copilul acasa. Si, pana la urma, toti devin niste cetateni onorabili, care mai dosesc uneori bani de nevasta, pe care ii beau la o bere cu prietenul si isi aduc aminte aventurile lor, pe care... sa nu vorbim tare ca aude cineva si sa nu avem scandal acasa. S-a terminat cu tineretea! Si vine sfarsitul, si sfarsesc, si stiu, dar nu cred ca vor sfarsi [si ei] asa. Deci, problema tanarului de azi e ca nu are in numele cui se jertfi. De asta el cauta o femeie pentru care sa se jertfeasca. Si, cand acolo, se trezeste ca ea, saraca, cauta sa se jertfeasca si ea in numele cuiva si parca nici el nu face atatea parale, cat sa merite sa-ti dai viata pentru el. Si nici apartamentul nu era asa de grozav, chiar asa… De aici incepe drama.

De asta crestinismul este o religie a tinerilor, este o religie a jertfei care intotdeauna este mai mare [decat aspiratiile tale]  si nu te mai saturi de ea, tot nu-ti ajunge, te jertfesti si te jertfesti si nu-i mai dai de capat, atat de minunat! Si este o jertfa a tot ce este mai bun, a tot ce cauta tanarul: a vietii, a biruintei, a frumusetii, a vesniciei. De asta zic eu ca nu este nici o religie mai seducatoare pentru tineri decat crestinismul, numai ca noi l-am facut asa posac cu incrancenarile astea care merg impotriva lui Hristos. Oricum ne vrajmasim cu El, nu ne rugam, nu respectam nici o porunca, dar macar hai sa ne vrajmasim cu folos! Sa ne batem cu Dumnezeu ca Iacov si sa-i zicem: nu Te las sa pleci, pana nu ma binecuvantezi![26][27] Sa incepem infruntarea cea buna, pe care El spune ca o va incununa. Si ce poate fi mai atragator pentru un tanar?

         Acum eu, vorbind, am zis si lucruri care, stiu eu, dupa asta starnesc unele discutii, care ajung pe cai ocolitoare la mine si vad ca sunt altfel decat as fi vrut eu sa le spun. De asta, as vrea sa discutam aici si toate neghiobiile pe care le-am rostit sa nu ramana nerezolvate, sau pentru cei care se pot sminti, sau pentru mine, care voiesc pururea sa ma indreptez. Da, da, sincer o spun. Si atunci, cred eu ca e vremea sa starnim un dialog.

Conferinta de la Bucuresti

2 aprilie, 2002

PARTEA II

(intrebari si raspunsuri)

 

DESPRE NATIONALISM

 

Exista mantuire fara constiinta nationala?

Exista, exista.

 

HRISTOS MIJLOCITORUL

 

Parinte, in cartea „In cautarea aproapelui pierdut” ati facut o afirmatie de genul: Hristos a venit sa mantuiasca ce era pierdut si nu cei ce cred ca ei fac aceasta lucrare. Cum explicati ca Hristos converteste pe cineva la Sine, fara mijlocitor? Ne puteti da exemple?

Foarte bine. Este [exista] cazul ca Hristos este mijlocitor pentru noi[27][1] – scrie acolo, scrie in Scriptura, nu? Sa stiti ca in cazul in care nu gasesti un mijlocitor vrednic, Hristos isi ia asupra Lui insusi misiunea asta si devine El insusi mijlocitor. Da, da, noi am luat foarte la litera o gramada de lucruri, incat am pus interdictie lui Dumnezeu. Noi n-avem voie sa facem asta, Hristos nu mai are voie sa faca ceva fara mijlocitor? Da, El a lasat mijlocitori pe pamant, dar nicaieri noi n-am gasit ca s-a privat pe Sine de a interveni personal in viata omului. Nicaieri nu este asta. Deci este si una, si alta. Sa nu-i stramtoram drepturile lui Dumnezeu, nu avem voie. Asa ca Dumnezeu singur poate deveni, la nevoie, mijlocitor, mai ales cand cei care ar fi trebuit sa fie mijlocitori devin... altceva.

 Va rugam sa ne marturisiti cum v-a chemat Hristos la slujirea Sa fara ca nimeni sa va vorbeasca despre Hristos, asa cum scriati in cartea amintita mai sus.

Chiar acum? Pentru ca eu n-am spus niciodata lucrul acesta, si am avut motivele mele, intotdeauna spuneam: am citit cartea Sfantului Antonie cel Mare si, dintr-o data, m-am convertit, dar, de fapt, asta era o etapa ultima. S-a intamplat ceva mai inainte, dar despre asta nu m-am simtit eu inca in stare si nu cred ca a venit timpul s-o rostesc. Dar am inceput sa scriu un roman – niciodata [dupa convertire] n-am crezut ca voi [mai] scrie un roman – despre chestiunea asta si o fac pentru a ma scuti de situatia penibila pentru mine de a vedea ochii celora care vor auzi lucrul acesta, pe care nu sunt inca gata sa-l spun.

 

LIMITA DINTRE CURAJ SI NESABUINTA

 

Care este limita dintre curaj si nesabuinta?

Eu cred ca lucrurile astea doua nu se intersecteaza, pentru ca pornesc din puncte diferite, cresc din tulpini diferite. Curajul este bun. Hristos spune: „Indrazniti”[28][2]. Curajul este ravna cea buna. Eu stiu cum e cu nesabuinta asta? Atunci cand noi nu mai avem frica de Dumnezeu, atunci cand, dupa ce L-am infruntat cu o intrebare, nu ne-am speriat si n-am cazut la pamant cu lacrimi si, in general, nu mai avem lacrimi pentru pacatele noastre si nu ne mai pare ca suntem pacatosi, atunci n-avem dreptul sa mai indraznim la Dumnezeu, trebuie sa ne plangem; indrazneala cea buna vine numai de la smerenie. Luati seama ca nu cumva sa primim in mintea noastra si in gandul nostru [gandul] ca noi suntem mai privilegiati decat altii de a da buzna la Dumnezeu. Noi dam buzna la Dumnezeu tocmai pentru ca ne consideram mai pacatosi decat altii, suntem atat de deznadajduiti, incat nu mai vedem nici o iesire si atunci strigam: „Doamne, daca nici acum nu ma mai primesti, mor”. Asa-i si spunem. Gasim la Sfinti, foarte simplu. A venit la Pavel cel simplu cineva sa-i scoata dracul; [iar Pavel] s-a catarat pe o piatra si a zis: „Doamne, nu ma dau jos de pe piatra pana nu scoti dracul din omul acesta”. Clar, nu toti avem inca simplitatea asta, dar trebuie sa tindem spre ea. Fiti sinceri, pentru ca Dumnezeu stie starea noastra adevarata – asta e cel mai important lucru – chiar daca noi nu I-o spunem. Noi Il mintim: „Doamne, eu sunt smerit, n-am indrazneala sa spun asa ceva”, dar apoi spune: „Ce-o dat porunca asta asa de grea? pe de o parte, ne-a facut asa frumosi, zice cresteti si va inmultiti si apoi… feciorie?” Spune-i lui Dumnezeu ca nu intelegi si El iti va explica! Cum spune la Isaia si la Psalmi?: „Nu am nevoie de nimic, nici de jertfe, nici de altceva, pune neputintele tale inaintea Mea si cheama-Ma in ziua necazului tau si Eu te voi izbavi si tu Ma vei proslavi”[29][3]. Te voi izbavi! Dar care sunt necazurile noastre? Nu ca a cazut bomba pe turnurile din America, acesta nu-i necaz, sau ca nu stiu ce lege sau ca nu merge bursa. Necazurile noastre sunt atacul patimilor, dar mai mare decat atacul patimilor este necazul necredintei, cand noi nu-L intelegem pe Dumnezeu. Tineti mintea rugaciunea: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele”[30][4]? Sa putem marturisi ca „nu credem, Doamne, in Tine, nu Te inteleg, am inteles numai un pic, dar asta n-am mai inteles-o, imi pare ca nu-si are locul aici”. Eu va spun asa, mai simplu, dar chiar si asa puteti sa-I spuneti lui Dumnezeu, pentru ca El oricum va vede si stie ce e in inima voastra, El spune ca vede inima si rarunchii, ochii nostri, El ne-a zidit si atunci de ce sa fim cu prefacatorie in fata Lui? Asa sa indraznim la El. Si spune El numai atat pe urma sa facem: sa-L proslavim! Sa spunem: „Doamne, slava Tie, m-ai izbavit de patima asta, de gandurile astea care le aveam fata de Tine, ganduri de hula”. Sa recunoastem gandurile de hula pentru Maica Domnului, pentru Dumnezeu, pentru Sfinti. Cand ne vin ganduri de hula despre Maica Domnului, du-te la icoana, nu te rusina si spune: „Maica Domnului, ce sunt gandurile astea la mine? Eu te iubesc pe tine, dar uite ce mi-a venit”. Si Maica Domnului va spune: „Lasa, ca noi amandoi stim ca nu-i chiar asa”. Plangi si marturiseste-te. Despre Sfinti, cand iti vin ganduri din astea si spui: „Sfantul asta, Constantin, imi pare mie, nu e el chiar asa de sfant… L-au facut astia cu politica”. Du-te la el si-i spune: „Sfinte Constantine, uite ce-mi pare mie, e adevarat?” Si veti simti cum e de fapt. Sau despre Stefan cel Mare: „Ei, a avut el atatea femei, foarte bine sa fie asa sfant si eu vreau sa fiu asa sfant!” Mergeti la el si intrebati-l. Nu, nu-i blasfemie. Incercati sa faceti cum fac copiii si o sa simtiti dupa asta in inima voastra pe Stefan cel Mare. Si sa va spun drept, e sfant. Si eu am avut ganduri fata de el, dar mi s-a descoperit ca el e ca David. Intrebati-l. Si asta nu o spune Savatie, acum, dupa Revolutie, asta o gasiti la toti Parintii.

 

DUMNEZEU - „DUSMANUL” NOSTRU

 

Va rugam sa dezvoltati ideea „Dumnezeu – dusmanul nostru. “

Dusmanul nostru... Stiti de ce? Tocmai la asta ma refer [la ce am zis mai sus]. Pentru ca - hai sa recunoastem – intre astea doua, prima care o spune Apostolul Pavel: „As vrea ca toti sa fiti ca mine [adica feciorelnici]“ si proorocul David sau Solomon, pe care le-ati alege? Sa ai 600 de concubine de care vrei tu sau ca Apostolul Pavel, pe nici una…. sa umbli prin soare, sa fii batut cu pietre, sa ti se sfarame corabia in largul marii si la urma sa ti se mai taie si capul? Cum va pare? Asa-i ca cealalta parca-i mai buna? Deci, din cauza asta, la noi in cap, ne pare ca e dusman Dumnezeu, e dusman al firii noastre. Firea noastra vrajmaseste cu Dumnezeu, noi vrem cutare, noi nu vrem post, noi vrem asa, multe nu le vrem noi, de asta ne vrajmasim. Din cauza asta, Dumnezeu este „dusmanul” nostru, al firi cazute. Ca sa-L facem prieten, ca sa-L „infrangem” – dupa cum v-am spus – pe acest „dusman”, ni-l facem prieten, n-avem incotro. Spune Apostolul Pavel: „Fratilor, impacati-va cu Dumnezeu“[31][5], impacati-va cu Hristos. Deci, in sensul acesta Dumnezeu este dusmanul nostru si noi fugim, fugim de El tot timpul.

 

JERTFA TANARULUI PLACUTA LUI DUMNEZEU

 

Care este jertfa pe care Dumnezeu o doreste din partea unui tanar?

„Duhul umilit, inima infranta si smerita”[32][6], nu zice acolo? Da! Jertfa pe care o doreste?… Sa inceapa odata!

 

LA CE NE FOLOSESTE DUMNEZEU

 

Ne putem mantui fara Dumnezeu? Daca da, ce? Daca nu, de ce?

Apoi, „zadarnica este credinta noastra, zadarnica este propovaduirea si toate”[33][7]. Fara Dumnezeu sa ne mantuim? In cazul in care nu exista alta realitate, decat asta care o avem aici, putem. Daca nu exista viata vesnica, daca mantuirea este ceea ce traim noi acum. Fara Dumnezeu a te mantui, stiti cum e? Noi suntem condamnati la vesnicie - cel mai groaznic lucru care ni s-a intamplat noua, nu putem face nimic. Si, iata ca noi am aflat ca e foarte bine sa fii vesnic, dar am mai aflat si ca, in starea asta in care suntem, noi nu putem intra in vesnicie. Si numai Cineva ne-a dat o iesire din aceasta situatie. Nu credinta in Dumnezeu ne mantuieste, nu ideea ca ceva exista. Stiti de ce? Pentru ca multi vad o inchipuita mantuire data doar pentru suflet. Dar noi, crestinii, avem un mare necaz, noi spunem ca si trupul merge impreuna cu noi. Si acum, haideti sa ne gandim: cum caram noi trupul acesta al nostru in vesnicie, cand noi stim foarte bine ca el imbatraneste, se zbarceste, putrezeste si moare? Cum dar spunem ca inviaza? Daca invie tot asa [cum e acum], ne prapadim, n-are nici un folos daca ramane tot asa. Mai bine sa ramana de-acum neinviat, nu mai pierdem timpul. In Vechiul Testament, ne spune, nu era posibila treaba asta [invierea], desi Dumnezeu exista. Ce-apare? Apare un amanunt, apare intruparea lui Dumnezeu, intrupare care a fost necesara tocmai pentru a ne reabilita intregi. Si cum facem noi cu trupul acesta? Mancam din Trupul sfant al lui Hristos, din Trupul acesta vesnic, Il mancam si trupul nostru devine de o fiinta cu al Sau, capata posibilitatea de a intra in cealalta dimensiune, care este vesnicia, nu mai este timp, nimic din toate astea stricacioase, si, pur si simplu, poate exista acolo. A intra in vesnicie, in starea in care suntem noi, este ca si cum ai baga un porc sub apa sa traiasca acolo. El nu poate respira acolo. Pestele poate sta, dar porcul nu poate sta sub apa. Asa si noi, omul indumnezeit, pe care l-a salvat, omul care s-a unit cu Hristos, poate respira in conditiile vietii de dincolo, dar noi nu. Asa ca fara Dumnezeu, fara Dumnezeul acesta intrupat, Care ne innoieste intregi, nicicum n-avem pe unde intra. In Vechiul Testament si ei, saracii, puteau sa fie oricat de sfinti, tot nu ajungeau acolo unde am vrea noi sa ajungem. Asa ca asta e fara Dumnezeu. Spune Hristos ca fara Dumnezeu nu putem face nimic. Si aici mare filozofie nu-i, sa spui, daca a zis Hristos asa, si tu ai nadejde in Dumnezeul acesta, am putea sa-L credem. Daca nu, putem filozofa oricat, exista sau nu mantuire fara Dumnezeu, dar fara concretete. Deci, fara Dumnezeu nu intri nicaieri, pentru ca noi nu suntem buni, nu putem intra acolo, n-avem maini, n-avem ochi, n-avem nas ca sa traim in vesnicie si de asta trebuie sa imprumutam ochii, mainile, nasul, toate ale lui Hristos, prin Euharistie.

 

DESPRE FRICA DE DUMNEZEU

 

Cum intelegeti cuvintele: „Inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu“?

.... [Tacere lunga]... Inca nu le inteleg.

 

HAR SI CREDINTA

 

Harul lui Dumnezeu ne poate da credinta sau asta depinde de noi?

Depinde de noi daca vrem ca harul lui Dumnezeu sa ne dea credinta. Daca avem o sete si o ravna sincere, indiferent in ce parte orientate, daca suntem sinceri – de asta spuneam ca sunt pacatosi care primesc har, pentru ca ei au impresia ca acela e binele si o fac cu ravna grozava, Apostolul Pavel era grozav, el ii prigonea pe crestini si Dumnezeu uite, da buzna in viata lui – important este ca noi sa fim sinceri, important sa avem curaj sa vrem sa traim si atunci Dumnezeu se milostiveste si zice: „Fratele Meu, atata  ravna vad eu in zidirea asta a Mea, eu te-am zidit dupa chipul Meu, esti asa de frumos si asa de minunat, nu te mai opresti, nu te mai stapanesti, hai sa-ti spun Eu un lucru minunat, ceea ce cauti tu, uite cum e”. Si ti-a dat harul credinta! Dar daca nu suntem sinceri si suntem niste molai, nu ne mai da harul nimic. Si stiti de ce? Am vorbit cu parintele Rafail Noica, care-mi spunea ca a vazut astazi o gramada de tineri minunati, chiar dintre calugari, care tocmai pentru ca au trecut prin niste grozavii, niste pacate mari, pentru ca le-au trait, pot trai si viata in Hristos, dar cei mai multi nici pacatele nu le traiesc, traiesc ca niste dobitoace pacatele, fara sa-si puna problema de ce face cutare sau cutare pacat. Habar nu are, el nu traieste. Din cauza asta, zic eu ca cei care traiesc, indiferent ce traiesc, pentru ca se tanguie si striga, pentru ca sunt faptura lui Dumnezeu, dupa care el insusi se pleaca in toata vremea, nu-l lasa in tanguirea asta, o ia pe Maria Egipteanca si pe toti pacatosii si le da har, dar depinde si de noi, dupa cum v-am spus. Trebuie sa vrem ca Dumnezeu sa ne dea har.

Cum credeti, acum, cand vorbiti, vorbeste Harul?

Asta o sa vad eu cand ajung acasa.

 

DIN NOU DESPRE FRICA DE DUMNEZEU

 

Ce sfat i-ati da unui viitor preot, cum trebuie sa-si apropie pe un tanar care crede in sacralitatea actului sexual?

Frica de Dumnezeu – acum mi-a venit raspunsul la intrebarea aceea – frica de Dumnezeu e sa crezi cu adevarat si sa intelegi ca tu poti muri in urmatoarea clipa[34][8]. Daca noi n-am inteles ca noi putem muri in noaptea asta, nimic n-am inteles din viata noastra si daca n-am spus, cum ne indeamna Apostolul, „toate cate le faceti, adaugati intotdeauna, daca este voia Domnului, daca Domnul va da sa ajungem”[35][9]. Nu zic asta pentru o stare concreta, dar o zic ca de aici e frica lui Dumnezeu: sa ne dam seama ca intotdeauna putem pieri pentru toata vesnicia si sa nu mai devenim nimic din tot ce-am fost si toate planurile noastre pe care le-am facut, nimic, cum se  spune in psalmi: „Iesi-va duhul sau si se va intoarce in pamantul lui. In ziua aceea vor pieri toate gandurile lui“. Ganditi-va la cuvintele astea, pe mine m-au ajutat in mod grozav, cand am intrat eu prima oara in biserica – la noi la Liturghie se canta Psalmul 145, ceea ce in bisericile romanesti nu se mai canta, de la „slava“ incepe antifonul 2 [inainte de „Unule nascut”], sa stiti ca acolo trebuie sa fie un psalm [145] si incepe asa: „Nu va nadajduiti in boieri, in fiii oamenilor, intru care nu exista mantuire, iesi-va duhul sau si se va intoarce in pamantul lui, in ziua aceea vor pieri toate gandurile lui“. Frica lui Dumnezeu este sa crezi ca intr-adevar despre tine se pot spune lucrurile astea si ca si gandurile tale vor disparea in pamant intr-o zi, oricand, oricand, oricand. De aici incepe cautarea lui Dumnezeu, nevoia sincera de Dumnezeu, pentru ca daca tu crezi ca toate iti vor merge si de-acum, practic pe Dumnezeu l-ai pus pe raft…

Despre sacralitatea actului sexual? Vorbesc si cartea „Intre Freud si Hristos“. Stiti de ce eu am scris carti? Ca sa nu mai vorbesc des despre temele astea, care mie nu-mi  aduc nici o placere, mai ales in calitate de calugar. Le-am scris o data si cand apar intrebari noi, mai scriu. Saptamana asta o sa apara alta carte “O pogorare la iad“, despre perversiuni si pacate in general. Eu n-am chef sa discut despre asta, dar mi se scriu scrisori concrete si eu le raspund o data si nu mai vreau sa discut despre asta. Ma intelegeti? Ar trebui sa ma intelegeti. Asa ca, despre asta eu nu mai vreau sa vorbesc, am facut-o o data, in carte, pogorarea asta neplacuta pentru mine, in toate ocolisurile astea ale patimilor si ale poftelor tineresti, sacralitatea actului sexual si celelalte, le gasiti in carte. Ma iertati.

 

CUM DEPASIM SINGURATATEA

 

Ce face un om daca ramane singur si cum depaseste singuratatea?

Eu am vazut aici niste oameni care si-ai depasit cu bine singuratatea [arata spre doi calugari care sedeau in randul din fata]. Cum s-o depaseasca? Oamenii toti se nasc cumva singuri, daca nu-L dobandesti pe Hristos, zadarnic esti cu oamenii, dar cea mai sigura cale de a te intalni cu Hristos este, totusi, de a ramane singur. Rugati-va la Dumnezeu, impacati-va cu El si nu uitati ca Dumnezeu, inainte de a fi noi neintelesi, a fost El neinteles, inainte de a fi noi singuri, a ramas El singur, parasit pe cruce. Se spune ca noi patimim mai putin decat El si mai putin simtim toate suferintele. Sa stiti ca a fost cineva pana la noi care a trecut prin starile astea, pentru ca „in toate fiind ispitit - spune Apostolul Pavel -, poate si pe noi sa ne inteleaga“. Ganditi-va mai mult la acest Dumnezeu minunat al nostru, la acest Hristos. Si cred ca o sa va dispara singuratatea, singuratatea este o stare, nu este o realitate fizica. Deci, ganditi-va mai mult la acest Hristos.

 

PRIETENIA IN AFARA LUI HRISTOS

 

Daca o prietenie nu e o prietenie in Hristos (prietenia dintre un baiat si o fata), ce trebuie sa facem: sa-i punem capat sau sa ne luptam pentru a o salva?

Hristos va spune: „Daca ochiul tau te face sa pacatuiesti, scoate-l si arunca-l de la tine. Daca dreapta ta te face sa cazi in pacat, tai-o si arunc-o de la tine”[36][10]. Nu se refera la madularele trupesti, asa cum au inteles unii[37][11], ci tocmai la oamenii care te despart de Hristos, pentru ca a taia un om din viata ta este la fel de dureros ca a taia un madular sau a-ti scoate un ochi, poate chiar mai dureros. Clar ca este mai bine s-o salvam, intotdeauna este mai bine sa salvam ceva, decat sa pierdem, sa ne zbatem cat putem, dar sa evitam pacatul, sa facem tot ce putem, in afara de pacat. Incercati si salvati, toate incercati sa le salvati, pentru ca de-acum, daca v-ati intalnit, ce sa faceti? Numai calugaria da indreptatire sa rupi totul asa, pur si simplu, dar daca nu, luptati, luptati. Dar daca nu reusiti fara pacat, taiati, c-asa a zis Hristos.

 

CUM IMPACAM UN GELOS

 

 Cum pot sa impac pe cineva care imi reproseaza mereu ca nu imi pasa de el, doar pentru ca imi pasa si de ceilalti?

Cum sa-l impaci daca omul nu-i impacat nici el cu sine? Taci si roaga-te la Dumnezeu. Noi n-avem nevoie sa ne tulburam, sa convingem pe cineva ca noi il iubim. Sunt faptele iubirii, faptele dragostei, alea le faci cat poti, daca el nu poate pricepe, poate sa se agite cat vrea el, daca alea nu-l conving [vorbele nu-l vor convinge nici atat]. Daca tu cu fapta nu l-ai putut opri, prin insasi fiinta ta, asa cum esti tu, cuvintele cum vrei sa-l convinga? N-avem nevoie de cuvinte, lasa-l, saracu’ sa se agite, saracu’ sau saraca. Inteleg ca e o mare suferinta, poate fi din gelozie, poate fi din alt fel de pricini, poate fi din tot ce vrei. Asta e problema lui, nu e problema noastra. Il putem ajuta cu rugaciune, cu calm, neimpotrivindu-ne, nici certandu-ne, nedand prilej la chestiile astea ale lui. Daca e gelos, evitam pe cat putem sa nu-i starnim gelozia, daca e alt motiv, evitam sa facem ceea ce nu-i place, din toate puterile noastre si daca, totusi, el gaseste alt motiv, iarasi ne rugam pentru el. Ce sa facem? Dar cuvinte, nu.

 

DIN NOU DESPRE IRITARE

 

Cum poate fi infranta iritarea?

Va spun cum mi-a spus mie batranul Selafiil sfatul acesta cand l-am intrebat. „Parinte, cum sa ne rugam ca sa scapam de manie, de iritare? – stiti ca iritarea este prima faza a maniei, cea mai gretoasa stare, mania e cel mai rau lucru pentru ca ea alunga tot, alunga Duhul Sfant, imediat, nu mai e nimic pe urma – parinte, cum sa ma rog pentru manie?” Ma asteptam sa-mi dea niste psalmi, sa-mi spuna cum trebuie sa stai, cate nopti… Dar Batranul spune: „Zi asa: Doamne, departeaza de la mine mania aceasta, ca nu-mi trebuieste ea mie”. Asta este rugaciunea! Si pentru iritare tot asa, sa ne dam seama ca n-avem nevoie de ea. Si, cu blandete. In cazul in care ti-a venit, te-ai iritat, nu te irita si mai tare pentru faptul ca te-ai iritat. Sa avem simplitatea sa ne acceptam aceste atacuri ale patimilor, si de aici incepe smerenia. Mandria spune: „Mai, eu niciodata n-o sa pot face asta, si am zis sa nu ma mai irit si, uite, cum m-am iritat!” Nu, n-o luati in seama. Ne-am iritat, imediat sa spunem: „Doamne, vezi cum sunt, iarta-ma, departeaza de la mine”. Cine m-a iritat? Angela? Vasile? „Doamne, iarta-i ca eu am fost de vina. Nu ma duc la ei sa-mi cer iertare ca ma enerveaza, - n-am  ajuns la starea asta - dar Tu, Doamne, ne iubesti pe amandoi si ai putea sa ne tamaduiesti si da ca vreodata poate sa ne si iertam, ca acum tare nu-mi place de el si Tu vezi ca nu ma pot apropia”. Spune-i asta sincer lui Dumnezeu si, va spun drept,  pentru un asa lucru, care pare banal, sa vedeti cat de degraba vi se inmoaie inima, daca nu si plangeti si va si impacati, plecati noaptea si va duceti sa-l cautati sa-l imbratisati, fara canoane, fara nimic, simplu. Tot gandul care v-a venit spuneti-l imediat lui Dumnezeu, nu v-ascundeti. Rusii au un obicei ciudat - cand incep ei cate o seara, cum se spune, „amicala”, „colegiala” care se sfarseste cu cate o betie din aia grozava -, cand simt ca s-au incins, intorc icoanele cu fata la perete. Nu-i gluma, asta e reactia tuturor oamenilor, dar ei sunt mai copii si o fac de-a dreptul. Dar oare noi nu ne intoarcem direct de la Dumnezeu? E tare greu sa stai cu fata la Dumnezeu. Ce-a facut Adam cand a pacatuit? N-a putut sa stea asa – „Doamne, iarta-ma, am pacatuit” -, s-a dus si s-a ascuns sub tufis. Ce, nu stia Dumnezeu ce-a facut? Stia foarte bine. Si noi, ce crezi ca daca ai facut asa [isi acopera fata cu palma ca si copiii si priveste printre degete]: asa-i ca nu ma vezi? – ca si copiii -, credem ca Dumnezeu chiar nu ne vede? Asta facem si noi. S-a aprins in noi mania si noi deodata: „Dar nu mai este chiar asa, ca zice ca este o manie sfanta, la Moise acolo, cu tablele, cum a facut el, si eu, daca ma manii pe el, e pe dreptate”. El niciodata nu spune drept, sa zica: „Mai, mai, mai, te-ai maniat, gata, Duhul Sfant l-ai pierdut, du-te si te marturiseste si te pocaieste si te impartaseste ca esti prapadit. S-a terminat! nu mai ai vita in tine”. Ce faci atunci? Roaga-te: „Doamne, Duhul Tau cel sfant nu-l lua de la mine. Inima curata zideste intru mine, Dumnezeu”. Ce inseamna acest „inima curata zideste”? Nu „innoieste”, zideste! Dumnezeu face din nou inima. Si asa Ii zi: „Doamne, zideste inima curata intru mine, departeaza de la mine starea asta. Eu am murit, eu Te-am parasit, eu Te-am vandut, pe fratele meu l-am ucis, prapad am facut, gata cu mine, unde sa fug, daca nu la Tine?” Asa sa gandim. Ca nu-i gluma, cand noi ne-am maniat pe fratele nostru… Sa-l luam ca pacat, nu ca pacat de moarte, ci ca pe o sabie care ne-a despartit de Dumnezeu. Dar, sa nu ducem prea mult starea asta, sa nu deznadajduim, ca unii se pornesc de la lucruri care nu le pot face si intra in deznadejde ca nu le pot face. Nu! Spune pur si simplu: „Iarta-ma!”, macar lui Dumnezeu, daca nu poti spune fratelui. Si crede, nici deloc sa nu te indoiesti ca Dumnezeu poate ierta si te iarta chiar atunci.

 

CAND NU POTI IUBI DIN TOT SUFLETUL

 

Daca un om nu a ajuns sa iubeasca pe Dumnezeu si pe oameni din tot sufletul, ce trebuie sa faca?

Nu cautati intai sa iubiti pe Dumnezeu si pe toti oamenii, cautati mai intai sa va vedeti neputintele si sa cereti lui Dumnezeu ajutorul. Cautati mai intai sa-L atrageti pe Dumnezeu, pacatosi fiind, si dragostea se adauga. Dar noi nu trebuie sa primim niciodata gandul ca noi ii iubim pe oameni. Impacati-va cu ideea ca nu puteti iubi pe Dumnezeu si pe toti oamenii si veti fi mai presus decat toti cei care va spun ca iubesc. Ati si inceput a fi cu Dumnezeu, cand ati recunoscut sincer ca nu iubiti nici pe Dumnezeu, nici pe oameni, dar va ramane nadejdea la Dumnezeu.

 

A IUBI CU PATIMA

 

Ce inseamna sa iubesti cu patima?

Vedeti cuvantul asta „patima“ la noi are o gramada de intelesuri. Daca inseamna a iubi cu nebunie, cu ravna, asta inseamna a fi in stare sa-ti pui sufletul pentru ceea ce iubesti. Asta inseamna a iubi cu patima. In rest sunt asa, chestiuni… Si cel care e in stare sa iubeasca, sa-si puna sufletul pentru stiu eu, femeia aia pe care o iubeste sau stiu eu ce iubeste el, acela va fi in stare sa-si puna sufletul si pentru Hristos. Dar cel care iubeste numai asa ca... stim noi cum, aia nu e iubire [cu patima], aia e doar patima.

 

DESPRE CALEA DE MIJLOC

 

Ce este, de fapt, calea de mijloc si cum o putem urma?

Tocmai ce spuneam eu, sa nu vrei sa faci prea multe. Sa incepi a face: sa ierti pe aproapele, sa te mantuiesti mai intai pe tine insuti, sa-i ceri lui Dumnezeu sa te ierte, ca nimic n-ai facut bun. Asta-i calea de mijloc, sa poti accepta ca tu nu poti face nimic. Da, dar sa nu va despartiti de Dumnezeu, asta inseamna, totusi sa faci putin, dar pentru El si cu El.

 

DIN NOU DESPRE GOANA DE A CONVERTI PE ALTII

 

Cum putem face ca crestinismul sa ajunga la fiecare inima la fiecare persoana?

Iaca asta nu trebuie sa o vrem. Despre asta v-am spus ca este boala noastra. Pai, daca Hristos a zis: „Putini sunt cei alesi, putini sunt fiii imparatiei”. Atunci, de unde au luat ei pornirea asta, sa-i facem pe toti crestini? Nu vor fi. Pe drept. Vrem sa fie toti crestini, dar nu trebuie sa credem ca numai prin noi, numai noi avem sa-i facem pe toti crestini. Problema noastra este ca trebuie sa ne facem crestini pe noi insine. Da, da. Nu-i asa, un fel de sofism, sa ne facem crestini pe noi insine. Adevarat este ca, daca noi vom dobandi duhul pacii, asta, sa nu ne mai iritam, ii vom face pe toti crestini. Va spun drept, ca, daca ar fi fost apostolii asa ca noi, mofturosi pururea, cu tot felul de manifeste impotriva cutaruia, impotriva cutaruia, nu aveam noi crestinism astazi. Daca nu aveau ei pacea si bucuria, nu mai atrageau pe nimeni. Asta inseamna a introduce o corectura in Scriptura, mai multe corecturi la Hristos, Care a zis: „putin sunt cei alesi, ingusta este calea” s.a.m.d., care este asa de ingusta, incat nici noi n-avem loc si trebuie sa dam buzna, cat mai repede; nu stim noi ce va fi cu noi insine.

 

DESPRE AMESTECUL CRESTINILOR IN PROBLEMELE SOCIALE

 

Parintele Paisie Aghioritul spune ca trebuie sa avem si curajul marturisirii in problemele sociale care ating moralitatea. Sunteti de acord cu legalizarea prostitutiei?

Eu, de exemplu, n-as avea curaj sa marturisesc ganduri de felul acesta [pentru societatea noastra]. Sunt oameni, nu zic, care au atata putere si care si-au rezolvat problemele duhovnicesti si ei o pot face, care pot sa mearga sa ajute pe altii. Si stiti cum ma voi indrepta la Judecata? Cum s-a indreptat Sfantul Antonie. Vine un frate la Sfantul Antonie si-l gaseste pe avva cu ucenicul alaturi dormind si-i spune:

–        –        Avva, nu te temi de Dumnezeu? De ce nu-l trezesti sa se roage? Vei da raspuns la Judecata.

–        –        Parca nu pot sa-l trezesc.

–        –        Avva, tu de asta esti pus, de-asta a venit la tine, sa se mantuiasca, nu sa-si piarda sufletul si tu impreuna cu el. Ce-o sa raspunzi la judecata?

–        –        Stii ce-o sa raspund eu la Dumnezeu? O sa zic: Doamne, tu ai zis sa scot mai intai barna din ochiul meu si sa nu caut la greseala aproapelui.

Asa ca, eu socotesc ca noi mai avem barne suficiente in ochii nostri. Nu ne va fi pacat daca noi nu ne vom avanta in toate problemele astea sociale, pentru ca asta e cea mai mare ispita, mai ales la tinerete. Cand tanarul e energic, se avanta, el vrea sa se jertfeasca, iar asta il scoate din sine insusi si-l risipeste. Tanarul are nevoie de cea mai mare lupta, adevarata lupta, dar el incepe lupta asta omeneasca, banala, dar aparent mangaietoare, pentru ca din ea foarte usor putem trage niste bilanturi. In lupta duhovniceasca ne dam seama tot timpul ca n-am facut nimic, pe cand daca am mers la intruniri, am tras o cuvantare buna, tot „ceva bun” am facut. Intelegeti? E fals. O dedublare din asta de fariseu si din cauza asta ti-e drag si zici: „Ma mai duc, mai fac, Dumnezeu are nevoie acum, Biserica trebuie renascuta” etc. E fals, bucurie falsa. Nu va avantati.

Sa va spun ce am patit eu inainte de a veni aici. Ma gandeam daca sa vin sau nu. Mergand pe strada, ma intalnesc cu un grup de tigani. Imi zice unul:

–        –        Ia stai, parinte. Zic:

–        –        Stau. El imi spune:

–        –        Hai sa-ti pun o intrebare. In sinea mea imi spuneam ca nu-i mare lucru, am mai raspuns eu la multe intrebari. Si stiti ce intrebare imi pune?

–        –        Cine-i Dumnezeu? La care eu stau asa cum am stat adineauri, [la intrebarea despre frica de Dumnezeu], ma uit la El  si zic:

–        –        Grea intrebare. El imi zice:

–        –        Stii sau nu stii? Cine e Dumnezeu? Unul imi ia apararea, ii spune:

–        –        Hai lasa-l in pace sa se duca. Eu ma uit si zic:

–        –        Mai, nu stiu ce sa zic.

–        –        Vezi ca degeaba te-ai calugarit, vezi ca tot nu stii, ce mai porti haina asta? Si atunci imi zice:

–        –               Stii cine este Dumnezeu? Dumnezeu este, a fost si va fi.

Si atunci am hotarat sa nu vin la Bucuresti, dar pentru ca mi-am dat seama ca eu, totusi, inca nu sunt Ioan Scararul, care atunci cand a fost mustrat ca predica din mandrie, n-a mai vorbit un an, n-am ajuns la masura lui sa-mi pot permite luxul de a anula intalnirea, totusi am venit, dar am venit foarte rusinat, asa ca vedeti voi, vorbim, vorbim, dar…nu stiu cine-i Dumnezeu. Asa-i si cu convertirea si cu angajarea in problemele sociale. Sa vedem mai intai cam cum suntem noi. O facem pentru dragoste, daca ne-a chemat cineva, dar spunem: „Doamne, Tu stii daca e spre rusinarea mea, sau spre lauda Ta”. Niciodata sa nu credem ca vom reusi sa convertim pe cineva, sau sa ajutam pe cineva, sau ca de noi depinde, sau ca Dumnezeu, iata, vrea sa lucreze prin mine mantuirea in lume. Nu, nu, nu, nu! Faceti orice, dar gandul acesta nu-l primiti. Si tocmai pentru faptul acesta, ca noi nu putem scoate gandul acesta din capul nostru, mai bine sa nu ne bagam [in misiuni sociale]. Asa ca eu nu l-am contrazis pe parintele Paisie, ca sa ma intelegeti - vedeti ca sunt foarte curajos, asa incat auzi destule replici la adresa mea -, dar cred ca m-ati inteles ce vreau sa spun. Parintele cred ca s-a referit la ceva special, cine stie cui si de ce a dat el sfatul acesta.

 

CRESTINISM SI POSTMODERNISM

 

Exista o impacare intre crestinism si postmodernism? Sa ne gandim la cazul lui Steinhardt care a scris cu entuziasm despre majoritatea scriitorilor generatiei ’80 si a generatiei postmoderne.

Stiti cum? O impacare intre crestinism si postmodernism este posibila, dar o impacare intre crestinism si scriitorii postmoderni... cam greu. Nu prea este posibil, si stiti de ce? Postmodernismul este un segment al istoriei, un segment al timpului care, iata, este denumit asa. Si tocmai pentru faptul ca Hristos a zis  ca va fi cu noi pana la sfarsitul timpurilor, El este si in lumea asta postmoderna. Deci este cu putinta. Noi nu ne punem problema impacarii postmodernismului cu crestinismul, ci cu omul, noi nu impacam niste doctrine goale – asta-i nebunia noastra, sa impacam cutare filozofie cu crestinismul – dar ce treaba are, ce crestinismul se mantuieste el? – pe noi ne intereseaza persoana. Hristos a venit pentru om, nu pentru nu stiu care idee, sa convinga sau sa impace lumea intr-un fel asa ciudat. In epoca asta postmoderna, da, este Hristos, dar omul oricand se poate intalni cu El si asta e grozav ca ne intalnim doar personal cu Hristos, de aceea in grup asa, „crestinism” sau „postmodernism”, e greu. Deci asta zic, de vreme ce nu sunt oameni, n-avem nevoie sa impacam nimic, pe cand acolo unde sunt oameni, impacam orice, numai sa nu ne indepartam de Hristos. Prin Hristos si in Hristos impacam toate, nerenuntand la nimic. Il ascultam pe El si El, daca spune ca se poate, se poate.

 

DESPRE TIMPURILE DIN URMA

(Vedere ortodoxa asupra timpului)

 

Parinte, am o intrebare, ne raspundeti ceva conform temei, daca nu va suparati! Nu mi se da raspuns despre libertate si ortodoxie, sa luminam studentii astia din sala, ca traim timpuri grele! Eu i-am cerut baiatului sa vorbesc eu... Sunt intrebari care dor, si mi-e frica, frate, mi-e frica! Da-mi microfonul... Eu acuma nu vreau sa se supere parintele, dar nu s-a spus nimic la tema. [Incepe sa citeasca de pe foaie]. Deci, „nu se cade a tacea despre ceea ce este de prima necesitate - salvarea sufletelor omenesti”... asta a spus Sf. Ignatie Briancianinov, este rus. De aceea, tacerea asupra apostaziei generale este criminala! Sa ne linistim pe noi insine si pe altii, cum facem acuma, ca totul va fi in ordine, ca nu avem de ce sa ne tulburam... Sf. Ignatie spunea ca vremurile noastre se aseamana cu vremurile din urma, deci, acum o suta de ani. Ahiepirscopul Averchie... a fost mentorul parintelui Serafim Rose din California, spunea: „Noi traim actualmente in epoca apostaziei generale, cand taina faradelegii a intrat in stadiul final de pregatire”. Intrebare: Ce voia sa spuna Sfantul Grigore Teologul prin sintagma „ortodoxie patimitoare?“ Mai sunt aicea o gramada... Da, dar sunt intrebari ingrozitoare, care nu se spune adevarul, nu se spune nimic! Ne e frica de politicieni, de cine ne e frica?

(Rumoare in sala, domnul revoltat este, cu greu, convins de catre moderator sa-si reia locul in sala).

Eu multumesc domnului si fratelui nostru ca ne-a provocat la aceasta discutie intr-adevar folositoare. Vreau sa raspund cat mai exact la intrebare si as prefera sa incep cu cuvintele Sfantului Grigore Teologul, daca-mi ingaduiti. Nu stiu la care anume pasaj, din ce carte a Sfantului Grigore Teologul va referiti, de unde ati luat sintagma „ortodoxie patimitoare”, dar eu am gasit la Sfantul Grigore, in „Tratatul despre preotie”, un pasaj care ma duce cumva la aceasta idee, l-as putea intelege ca pe o tanguire a Sfantul Grigorie pentru drama ortodoxiei. Si stiti care este drama, care este „patima ortodoxiei” pe care o evoca Sfantul Grigore? Stiti ca, imediat dupa hirotonire, Sfantul Grigore a fugit in Pont. S-au tulburat multi: de ce Grigore n-a vrut sa fie preot si chiar a lasat preotia? Iata ca dupa un timp vine acest Grigore, pe care noi astazi il numim mare, si spune motivul: „Imi este rusine sa va spun, dar adevaratul motiv pentru care am plecat este acela ca mi-a fost rusine sa fac parte din tagma preotilor, care sunt plini de toate pacatele si patimile si badarania – eu va spun cuvintele Sfantului Grigore, deschideti „Tratatul despre preotie”[38][12] – si, zice, mi-a fost rusine sa stau in rand cu ei”. Asa ca, patima, durerea ortodoxiei, nu este apostazia sectelor, ci apostazia preotilor, este apostazia credinciosilor, este apostazia noastra a tuturor – drama care a existat dintotdeauna. Nu este o drama [doar] a timpurilor noastre, nu este o drama a Statelor Unite. Nu este adusa din Statele Unite, este o drama adusa din noi insine, pe care au trait-o Hristos, pe care au trait-o apostolii, pentru ca si-ntre ei au existat dezbinari, si-ntre ai au existat schisme si necazuri si nu s-au inventat ele astazi. Nu existau Statele Unite atunci cand exista Arie. Nu de la ei ne-a venit; nebunia noastra este – auziti cuvantul asta foarte, foarte insultator –, sa folosim termeni de felul: „Din Statele Unite ne-a venit tot raul, strica Ortodoxia! Poporul american este babilonic, poporul rus este cutare, poporul roman este cutare”! Asta, fratilor, este boala... bun de internat la psihiatrie. Cine ne-a invatat pe noi, in crestinism, sa judecam astfel? Deci, problema care trebuie rezolvata este, pana la capat, problema din noi insine.

Daca vom deschide Patericul, autenticele carti care ne invata viata crestina, niciodata n-o sa vedeti indemnuri la lupta cu nu stiu care. Stiti cum procedeaza Sfantul Pimen cel Mare? – nu vreau sa gresesc -, au venit doi eretici la chilia ba;tranului si cand i-a aflat cine sunt n-a zis nimic, dar a spus ucenicului: „Frate, citeste-le din Cuvantul despre Intrupare al Sfantului Atanasie si da-le ceva sa manance si slobozeste-i”[39][13]. Unul ca Pimen cel Mare nu indrazneste El insusi sa-i invete si sa-i mustre, ci spune: a facut-o Athanasie, hai sa le dam sa citeasca si daca Athanasie nu-i va converti, ce rost are sa ma bat eu cu mintea mea plina de patimi, plina de manie, de curvie, de toata necuratia – cum spune Hristos c-avem noi in inima noastra: hotii, manii, iritari, toate sunt - si noi mergem sa convertim lumea? Dar, spune Proorocul David: „Cine esti tu ca iei poruncile Mele in gura ta? Caci de vedeai furul puneai partea ta cu el si cu cel desfranat puneai partea ta. Si sa nu crezi ca voi fi asemenea tie”[40][14]. Ne va pedepsi Dumnezeu pentru asta.

Dar haideti sa va mai spun inca un lucru. Oamenii tin foarte mult la o parere buna despre ei, la o diplomatie, dar eu cateodata carpesc niste lucruri care strica parerea buna despre mine. Sunt parinti pe care eu ii iubesc foarte tare, dar uneori ceea ce spun ei e inteles foarte ciudat si provoaca adevarate drame. Este si cazul parintelui Serafim Rose, care nu zic ca n-a avut o importanta mare chiar in primii mei pasi cand i-am citit „Ortodoxia si religia viitorului“ si care mi-a folosit foarte mult, am zis: „Mai, ce interesant si ortodocsii citesc carti, ce destept e calugarul asta”. Dar va mai spun ca, intr-un fel este lupta acolo, in Statele Unite, in alt fel este la noi, si trebuie sa fim foarte atenti. Pornirea asta cu sectele si cu toate celelalte este o alergare in afara. Mergeti la toti batranii sfinti care nu sunt apostati deloc si care niciodata n-o sa va indemne: mergeti si va bateti cu sectantii, ci: fratele meu, au fost si sunt. Spune Apostolul Pavel ca ereziile trebuie sa fie ca sa se cearna credinta [si ca sa se arate cei credinciosi][41][15], de ce vrem noi sa schimbam Scriptura, de ce vrem noi sa facem un crestinism asa cum il vrem noi? Noi avem in noi duh de cuceritori, de cotropitori, noi suntem cruciati, noi am pornit cu sabia crestinismului sa-i facem pe toti crestini! Il chemi tu? Ce vrei sa-i oferi omului pe care-l convertesti? Ce vrei sa-i spui? Sa fie tot timpul iritat? Tot timpul sa strige ca traim intr-un timp grozav in care ne-am prapadit toti? Ce facem? Ce facem? Timpul ii asa cum ii, si ca dansul suntem noi. Si timpul ii asa de cand a cazut lumea, de cand a cazut Adam, de atunci e pacatul si au fost grozavenii de pacate. Daca ne uitam la evrei cum traiau, ce faceau… Le-a trimis Dumnezeu potop, le-a trimis foc… Asa-i lumea de la inceput. Sa stiti ca pentru noi nu exista istorie in felul asta, noi suntem contemporani si cu Iov, si cu Lot, si cu Iosif, si cu Adam. Noi suntem chiar Adam. Si atunci, a spune ca timpul nostru e cel mai rau inseamna a lovi in doctrina despre timp a crestinismului, a Bisericii noastre! Suntem apostati cand invatam astfel! Lovim, stricam tot! Cand spunem ca am nimerit intr-un timp vitreg, lovim in Hristos, pentru ca El a spus ca e cu noi pana la sfarsitul timpurilor. Sfantul Paisie Aghioritul ce spune? Multi sfinti, multi parinti ar fi vrut sa traiasca in timpul nostru ca sa se nevoiasca! Dar noua ni se par timpurile noastre cele mai rele. Sunt cele mai bune timpuri! Asta este crestinismul! Cum s-ar fi bucurat Apostolul Pavel pururea[42][16]? Cum ne-ar fi indemnat pe noi sa ne bucuram pururea, daca noi stam tot timpul sa strigam asa: „S-a terminat lumea!”? Inchipuiti-va ce ar fi fost crestinismul astazi. Noi avem pacea, vine Hristos si spune: „Pacea Mea o las voua. Nu precum va da lumea va dau Eu[43][17]”. Ne-a dat pacea Lui, Hristos, ne-a dat blandetea Lui! Dar parca blandetea se supara? Parca blandetea se nelinisteste? Parca cel ce crede in Dumnezeu, nu crede ca si El asista si vede toate astea, nu crede ca El Se indurereaza mai mult decat fiecare dintre noi pentru intreaga lume? Nu crede ca El a murit pentru a o imbunatati? Deci, asta este credinta, asta e nadejdea, ca Dumnezeu este in lume si impacarea dureroasa ca, totusi, raul nu va dainui pana cand va dainui Hristos. Iar noi, cu puterile noastre, nu-l vom putea inlatura. Aceasta este si drama, si suferinta, dar si nadejdea noastra!

Asa ca, parerea mea despre timp este, iata, putin alta decat a fratelui nostru si a celor din care citeaza. Fac mai mult trimitere la Hristos, la Apostoli, decat la revistele contemporane si, ma iertati, daca cred asa, pentru ca-L cred pe cel Care a zis: „Cauta pacea si o urmeaza pe ea”[44][18]. Acolo unde nu mai este pace si este iritare, s-a terminat si propovaduirea lui Hristos, s-a terminat Dumnezeul pacii[45][19]. Spunea Sfantul Efrem Sirul asa un cuvant, care-i va soca pe toti care sunt adepti ai unor astfel de atitudini: „Smerenia, spunea el, nu se impotriveste, nu se cearta si chiar pe chestiunile de credinta nu se tulbura, ci spune: daca e adevarat, bine este, iar daca nu este adevarat spune: tu stii”. Deci, daca nu-ti poti pastra calmul, nu intra in conflict, daca poti, intra, explica, fii foarte obiectiv, dar dobandeste mai intai pacea.

 

DESPRE PECETEA ANTIHRISTULUI

 

Parinte, cineva cred ca a citit „Apocalipsa 13“ si va roaga sa vorbiti despre insemnarea pe mana sau pe frunte si spune ca Biserica din Sfantul Munte a luat pozitie…

Ce fel de pozitie? Eu am auzit, s-au intamplat si in Rusia pozitii ferme. E asa o chestie... a lua pozitii ferme intr-o chestiune care nu e deloc ferma!? Hristos ne-a zis ce avem noi cu pecetele astea si cu toate[46][20]; si a crede ca l-ai prins pe dracu’ de coada!?... Tu acum, stii ca a venit Antihrist si ca e aproape… Stiti cum e asta? Asta-i boala. Oamenii au nevoie sa faca pe mucenicii. Au venit asa niste timpuri grele ca, iata, Antihrist [a venit] si noi patimim! Si toata lumea doarme, iar noi tragem trambitele! Mai, se spune ca ingerii vor trage trambitele, nu noi. Degeaba ai luat tu goarna si canti de-acum. Asa ca, astea-s... Inca apostolii si-au pus problema combaterii acestor dispozitii apocaliptice si este un canon, imi pare ca 62, care cateriseste preotul sau diaconul care raspandeste astfel de zvonuri (erau atunci niste cartulii despre sfarsitul lumii). Au existat. Au existat din totdeauna boala asta cu sfarsitul lumii. In Evul Mediu era prapad in Biserica Catolica, cititi Jean Delumeau „Frica in Occident“ el acolo vorbeste despre psihologia asta a papilor, cum manipulau ei masele tocmai pe ideea cu sfarsitul lumii. Cam asa suna textul clasic: „Fratilor! E vremea de pe urma, salvati-va, corabia lui Noe se face. Veniti la noi! Daca nu, in lume e prapad! Numai noi va mai putem salva!” Asta e psihologie sectara, este una din caracteristicile dupa care recunoastem secta: dispozitia apocaliptica. Si atunci cand voi in Biserica ortodoxa incep a spune: „Fratilor, e prapad, luati seama, ca e sfarsitul lumii!”, atunci ne transformam in secta. Cu impartasania inca n-am rezolvat-o, nu stiu cand va impartasiti, nu stiu daca voi ati inteles ce e cu Hristos, dar luati seama la pasapoarte, luati seama la liniutele alea de pe produsele alimentare. Stiti cam cum ar suna asta? Diavolii pun pecete, ne-au adus portocale cu chestii din alea, cu liniute. Dar daca noi am trimite in Turcia portocalele cu semnul crucii pe ele, i-am converti pe toti, pe toti ii facem crestini? Facem asa o chestie si am convertit toata Turcia, am rezolvat problema. Nu!? Cam asa precum suna, cam asa este treaba, adica de ras. Biserica Rusa a facut doua sinoade pe treaba asta, in care incearca sa-i linisteasca pe ucrainenii revoltati, care aduc citate de la marii „cuviosi” din Sfantul Munte. Poti sa ai 80-90 de ani, sa stai in pestera, dar daca mintea ti-e ingusta, ce folos? Parca n-avem Patericul plin cu oameni nebuni, calugari nebuni care ajungeau chiar sa se sinucida? Noi ii vedem care-s sfinti. Sfintii aduc pace, aduc lumina, niciodata teama, duhul fricii – spune Apostolul - nu ne este propriu [nu este de la Dumnezeu][47][21]. Daca te-ai tulburat si n-ai inteles ce te-a tulburat, inseamna ca e de la drac. La Hristos totu-i clar: „Iubiti-va unii pe altii, iertati, rugati-va”. E foarte clar. Dar cand spune: „Luati seama la pecetea care e pe mana, e pe stanga, e pe dreapta, a fost, oare a venit, oare n-am mancat ceva sau ne-am spalat cu pasta de dinti demonizata?” Am vazut din astia la noi, aduceau stiu eu ce la Biserica, aduceau o sticla sau altceva si rodeau de pe sticla eticheta si apoi o sfinteau, ca sa nu fie indracita. Ganditi-va si voi.

 

CUM SCHIMBAM MENTALITATEA BISERICII

 

Nu credeti c-ar trebui mai intai indreptata mentalitatea Bisericii si a slujitorilor ei?

Mai intai pe noi insine sa ne indreptam, fratilor, ca asta nu putem noi indrepta. Incepem sa indreptam lucruri care sunt prea mari, peste puterile noastre, care niciodata n-au fost indreptate si care niciunde nu s-a spus ca pot fi indreptate. Hristos a spus ca si dintre cei alesi vor pieri. Si noi ce vrem!? Iarasi impotriva lui Hristos? Biserica este un loc care e altfel un pic fata de societatea omeneasca. In societatea omeneasca spunem: n-avem legi bune, societatea e stramba, deci nu pot fi un cetatean bun. Pe cand aici, la noi, e invers: nu sunt un crestin bun si de asta nu pot face o biserica buna. Noi insine suntem Biserica. Sa facem noi ordine in noi insine si fiecare cum poate si in jurul tau se vor mantui mii. Mentalitati sa schimbam noi!? Noi gandurile noastre nu le putem schimba, iar noi vrem sa schimbam mentalitati. Parca Hristos n-ar fi vrut sa schimbe mentalitatea tuturor? Unii si-au schimbat-o, dar cei mai multi tot asa au ramas. Iarasi cu noi insine. Simplu. Parca e o prozodie chinezeasca, iarasi cu noi insine.

 

DATI CEZARULUI CE-I AL CEZARULUI

 

Comentati fraza „Dati cezarului ce-i al cezarului“

Intai cunoasteti care sunt ale lui Dumnezeu si care sunt ale cezarului. Acesta e inceputul. Nu cumva luptand impotriva cezarului sa te trezesti ca lupti impotriva lui Dumnezeu. Pentru ca Dumnezeu a lasat un cezar, in felul acesta conducatorii, stapanitorii pe care Apostolul Pavel ii pomeneste, au si ei rostul pe pamant. Adica faceti tot ce vi se cere sa faceti in societate, daca acestea nu contravin legilor iubirii, legii lui Hristos. Cu alte cuvinte, nu va sustrageti de la a face binele, de a fi smeriti si supusi, scuzandu-va cu versete din Scriptura, asa cum faceau evreii.

 

DESPRE A DOUA VENIRE

 

Ce inseamna, de fapt,  „A Doua Venire a lui Hristos”?

Ce inseamna „A doua Venire”? Inseamna ca chiar si prostii vor vedea atunci ca Dumnezeu exista! Da, asta e a doua! E a doua, dar ea poate fi numai una, numai o data, dar [ea] e a doua pentru cei carora zadarnica le va fi vederea de atunci. Vor vedea, dar va fi zadarnic [pentru ca atunci nu vor mai putea cere mila][48][22]. De asta, a doua venire e pentru necredinciosi, [deoarece ei nu au vazut-o pe prima, impreuna cu credinciosii, inca din viata aceasta], dar pentru noi nu e a doua, pentru noi e numai una si ea a inceput de acum [si atunci doar se va prelungi]. Dar eu as vrea ca toti sa vada inca de pe acum si as vrea [ca aceasta vedere] sa fie desavarsita la toata lumea. Asa m-am gandit eu acum, dar stiu eu?

 

DESPRE TRANSPLANTUL DE ORGANE

 

Este pacat sa donezi organe omenesti pentru a salva viata unui om?

Asta am discutat si la Sibiu, acolo-i asta-i o problema. Eu, de exemplu, asa am inteles [cuvintele] „nu este dragoste mai mare decat a pune sufletul pentru aproapele tau”. Am gasit undeva intr-un pateric ca un avva a gasit un lepros si a zis: daca as putea sa-i dau trupul meu si sa-l iau pe al lui asta lepros, as face-o[49][23]. Si atunci daca dai un organ cu dragoste si cu nadejde nu cred ca este un pacat, cred ca este o virtute, cred ca este o indeplinire a poruncii asteia, de a-ti pune sufletul pentru aproapele.

 

CE-I CU ASCORUL?

 

Cineva a citit „Intre Freud si Hristos“ si a inteles de a acolo cum ca dv. ati fi cumva impotriva ASCOR-ului si va intreaba care e atitudinea dv. vizavi de ASCOR?

Atitudinea mea? Pai nu-i destul ca-s aici? Cineva zicea: „Mai, cea mai mare, adevarata declaratie de dragoste pe care o poti face unei femei, e sa te casatoresti cu ea, restul totul e... vorbe”. Asa ca, eu puteam sa-l vorbesc de rau cat de mult pe acest ASCOR, dar daca am venit aici, de-acuma... Intelegeti fara alte cuvinte, da?

 

PARUL LUNG SAU SCURT

 

Cred ca tot un ASCOR-ist infocat intreaba daca parul lung la tinerete e un pacat sau o virtute.

O mare problema a societatii contemporane.... [O doamna din sala, cu floare in par, zice: „Parul lung si mintea scurta, asa ca tine” – si arata spre cel cui i-a fost adresata intrebarea]. Da, uitati cum spune doamna, si bine spune, cand ai mintea scurta – asa ca mine – e necaz, oricum l-ai da, si parul lung, si parul scurt, dar daca mintea este in ordine…

 

DACA SCOALA TE ADUCE LA DEZNADEJDE

 

Ce face un student care merge la facultate, la toate cursurile, dar cand ajunge acasa se trezeste ca nu intelege unele materii, de exemplu matematica, se simte neputincios si deznadajduit? Cum poate iesi din starea asta, mai ales daca se framanta mult?

Pana in clasa a III-a am avut si eu acest conflict, pe care-l rezolva mamica cu o varguta, dar dupa asta mi-am asumat libertatea si n-am mai invatat niciodata materiile care nu mi-ai placut, chiar daca de foarte multe ori si la foarte multe obiecte ramaneam corigent si chiar daca, din cauza asta, mi s-a facut lehamite de facultate. N-am facut niciodata lucrurile care nu mi-au placut si asta e cea mai buna dovada ca monahismul acesta inseamna ceva, imi place cu adevarat si nu ma mai satur de el. Dar va spun drept, n-am invatat, luam nota 2 si nu ma duceam la orele care nu-mi placeau si niciodata nu mi-am facut din asta un conflict de constiinta, n-am deznadajduit, va spun drept. Dar stiu ca nu toti pot sa-ncapa asta, asa ca mergeti la scoala, invatati cum puteti, dar nu deznadajduiti. Altceva nu stiu.

 

DESPRE SOARTA SI INTELECTUALI

 

Foarte multi dintre intelectuali nu au o interpretare cu privire la soarta. Va rog sa dati o explicatie in acest sens.

Noi nu dam interpretari asa, pur si simplu. Daca este un om viu, concret, preocupat de lucrul acesta si daca cel putin el crede ca vrea sa afle asta pentru Hristos, pai ne mai zbatem capul. Dar daca e un sofist… Soarta!? Soarta e cea pe care ti-o faci tu. Atata pot sa va spun eu. Soarta noastra este Hristos, soarta noastra este ortodoxia, cea mai buna soarta! Restul de-acum sunt date, restul sunt asa, niste destine, dar cea pe care ne-o putem face cu adevarat si-n care ne regasim, asta este. In afara ei, tot ce vrei e un fel de… Iar raspunsul pentru un intelectual, daca-l spun, n-o sa-i placa deloc, nu-i convine asta cu „Hristos e soarta noastra“. Asa ca, nici n-are rost cu intelectual sa vorbesti despre soarta in termeni din astia. Dar ca s-o dezvolt mai mult, nu-l am in fata, nu-s convins ca este preocupat cu adevarat si sincer, de asta nici n-o dezvolt, nu ma ostenesc. Spune Hristos sa nu facem lucruri asa, pur si simplu, zadarnice. Sa ma ierte intelectualii din aceasta sala, cei care se simt intelectuali.

 

LA CE L-A MAI CREAT DUMNEZEU PE OM?

 

De ce, totusi, Dumnezeu l-a creat pe om daca stia ca el va pacatui?

V-am zis. Pentru ca-l iubeste. Da, e ciudat. Sa va spun drept, daca n-am raspuns eu la intrebarea „cine-i Dumnezeu?“ mai greu sa stiu asta, dar eu asa am auzit, ca-l iubeste; ceva, ceva inteleg eu din lucrul acesta – El il iubeste pe om, dar nu pot spune.

 

DESPRE ROSTUL OMULUI PE PAMANT

 

Si acum o intrebare cu caracter metafizic: Care este rostul omului pe pamant?

Foarte metafizic. Rostul omului pe pamant este sa nu mai vrea sa fie pe pamant, sa vrea sa fie rapit in vazduh, in intampinarea lui Hristos, atunci la Inviere, cum spune Apostolul Pavel[50][24], impreuna cu sfintii. Asta-i rostul, de a fugi incet-incet de pe acest pamant, care, iata, spune ca intr-o zi nu va mai fi si va fi pamant nou[51][25]. Acesta-i rostul, sa fuga, sa fuga bine, sa aiba alergare buna.

[Fasait in microfon. Moderatorul se grabeste sa-l schimbe].

Ier. Savatie: Ma bucur ca omul n-a fost creat cu acest instrument in mana.

 

SUFERINTA ESTE NECESARA PENTRU MANTUIRE

 

Suferinta este necesara in mantuire?

Da. Suferinta este prima faza, intai suntem robi, apoi devenim fii. Nu putem fara suferinta, dar este o suferinta dulce, cumva. Noi fara suferinta, oricum, nu putem trai. Sau suferim pentru pacate zadarnice si pierim, sau suferim pentru Hristos si ne incununam. Eu zic ca e mai bine sa o alegem pe cea din care avem de castigat, trebuie sa profitam. Asa spune omul, ca nu-i prost: trebuie sa profit.

 

DUMNEZEU SI IOV

 

De ce pare Dumnezeu uneori atat de crud? (ma refer la pilda lui Iov) credinta lui nu putea fi incercata in alt mod?

Vedeti, un om caruia Dumnezeu ii este dusman – intrebati mai devreme cum e Dumnezeu dusman! Asa-i. Il vede pe Dumnezeu dusman. Recunoaste? Da. Cum poate fi atat de crud?! Ar fi fost crud, daca acest Iov n-ar fi biruit, dar pentru ca Iov a iesit invingator, Dumnezeu e minunat. Totul e minunat. I-a dat sansa lui Iov sa traiasca bucuria aceea grozava a biruintei. Prin asta Dumnezeu nu-i deloc crud si, ca sa ne convingem ca El nu este crud, si eu sa va conving: a venit si a murit cu moarte groaznica ca sa spuna: „Eu nu te-am incercat asa, ca mi-i drag, ca-s sadic, nu pentru ca Eu am vrut sa ma joc, pentru ca esti faptura mea si fac ce vreau, ci uite, Eu insumi vin, mor – ceea ce pe tine nu te-am lasat – este dureros. Am murit Eu ca toti sa nu moara, dar ti-am dat suferinta asta ca sa intelegi, sa Ma intelegi pe Mine cat mai bine, ca sa ne intalnim noi amandoi in suferinta asta si dupa asta impreuna sa izbucnim [in inviere]„ca un mire ce iese din mormant“. Uitati-va ce frumos canta Biserica: „Ca un mire ce iese din mormant“... Minunat. Impreuna, Dumnezeu si omul, in biruinta aceasta desavarsita, adica i-a dat o preinchipuire a biruintei, ca s-o poata gusta pe cealalta. Asa ca nu-i deloc crud, e minunat Dumnezeu!

 

SUFERINTA, UN LUX AL VIETII PAMANTESTI

 

Alaturarea dintre suferinta si bucurie a existat dintotdeauna? Daca nu, de ce s-au alaturat?

Nu a existat dintotdeauna. Suferinta a intrat artificial in viata noastra. Firea asta a noastra, timpul nostru cazut, nu a existat, dar ea poate deveni o cale pentru bucurie. Este bine, totusi, si va zic inca o data: daca Hristos n-ar fi suferit, era o mare batjocura la adresa omului, sa-l lase Dumnezeu in suferinta, dar cum Hristos a venit si a suferit suma intregilor suferinte dintotdeauna,  inseamna ca este ceva [suferinta]. In felul acesta s-au alaturat [bucuria si suferinta]. Dar spune ca va disparea acolo, unde nu este „nici suferinta, nici suspinare, nici chin, ci viata fara de sfarsit”. Spune ca va trece. Deci, nu a fost dintotdeauna si nici nu va fi intotdeauna. Atat cat suntem acum. Si tocmai de asta, trebuie sa ne bucuram de ea, pentru ca o sa vina timpul cand o s-o cautam si nu va mai fi. Da, Doamne, sa nu traim vesnic in ea, dar [acum] s-o traim, s-o traim pentru ca este o mare experienta.

 

DIN NOU DESPRE IOV

 

Cum interpretati moartea fiilor lui Iov? Se poate spune ca Dumnezeu a fost nedrept in cazul acesta?

Iarasi Iov. Cred ca sunt doua intrebari diferite. Stiti ceva? Luati si cititi talcuirile Sfintilor Parinti, ca si eu tot de acolo va spun, ne mai ostenim. Cititi Sfantul Ioan Gura de Aur. E minunat. Acum pe loc eu v-am dat raspunsul cu Iov, asa ce mi-a venit mie prin cap, o parte le-am citit, o parte mi-au venit mie. Este si marele risc ca eu sa mai schimb lucrurile si atunci la felul acesta de intrebari, sa nu va suparati daca o sa ma opresc, la unele n-o sa ma simt in stare sa raspund.

 

 

DESPRE „NEDREPTATEA” LUI DUMNEZEU SI PACATELE STRAMOSILOR

 

Daca Dumnezeu este drept de ce considera pacatele stramosilor?

Asta este chestie romano-catolica, fratii mei. Noi am mostenit nu pacatele stramosilor, ci rana stramosilor, inclinatia spre pacat. Dumnezeu nu ne judeca pentru ca Eva a mancat mere in rai, nu, ci pentru ca noi insine, in situatia ei facem aceeasi treaba. Adica suntem Eva, suntem Adam. Ne judeca pentru pacatele noastre. Atunci cand noi n-am fi facut nici un pacat personal, ne-am fi tulburat si ne-am fi suparat: „Ce ne judeca pentru toate astea [ale stramosilor]?” Dar nici macar asta. Asta e o parere care nu este proprie Bisericii noastre, inclinatia spre pacat o mostenim, firea stricata, dar din pacate n-am mostenit nimic. Nu ni se iarta noua la fiecare spovedanie, la fiecare impartasanie se iarta. Ce ne plangem? Sa nu le facem „Du-te si sa nu mai pacatuiesti“[52][26].

 

DESPRE SUFERINTA LUI DUMNEZEU

 

Ati spus ca Dumnezeu sufera ca unii oameni nu se mantuiesc. Ce inseamna ca sufera? Inseamna ca e nefericit Dumnezeu? Ma iertati daca am zis o blasfemie.

Nu c-ar fi suferinta aia cu patima. Cum sa spunem noi? Dumnezeu tanjeste dupa noi. Asa cum a zis si Moise: „Si a vazut Dumnezeu pacatele oamenilor si S-a cait ca l-a facut pe om”[53][27]. Intelegeti? Nu ca Dumnezeu S-ar cai, dar intelegem clar ca sufera. Daca a murit, clar ca sufera, ca trebuie sa se tanguie, ca vine si umbla dupa noi. Cred ca este un fel de suferinta, nu stiu cum e asta, dar noi, ca sa-L intelegem, zicem ca „sufera”. Sufera, pai cum? Sa faci tu un om asa minunat si pana la urma el sa piara!? Pana la urma el sa rataceasca, pana la urma el sa nu cunoasca bucuria aceea pentru care l-ai facut?! Noi de ce vrem sa-i facem pe toti crestini? Nu v-ati intrebat? Ca sa se bucure si ei cu noi! Pai daca noi vrem asta, suferim cand nu-i putem intoarce, oare cum Se simte Dumnezeu? Ma gandesc ca trebuie sa fie ceva acolo, nu e o suferinta ca patima, dar e asa un chip de a spune, nu ca Dumnezeu ar avea patima. De exemplu, eu cand ma gandesc la asta, pe mine ma umileste si vreau sa merg spre acest Dumnezeu. Deci daca mi-e de folos o sintagma, o comparatie, o metafora rostita despre Dumnezeu, daca in inima mea trezeste un sentiment bun, o folosim, pentru ca si Dumnezeu a fost indraznet atunci cand a spus metafore despre Sine: „Unde este hoitul, acolo va fi si vulturul”[54][28]. Iata, Dumnezeu Se compara cu un hoit, numai ca noi sa intelegem. Sau Proorocul David: „Scoala-Te, Doamne, ca un viteaz ametit de vin”[55][29]. Orice fel de sintagme, de metafore foloseste numai ca noi macar un pic sa pricepem din Dumnezeu asta! Ca noi numai prin analogii cunoastem cate ceva despre Dumnezeire, cum e Dumnezeu intr-adevar acolo, n-avem putinta a-L intelege. Dar Dumnezeu, iata, vine, ne cauta, povesteste despre Sine in poeziile astea  frumoase: „De cate ori as fi vrut sa v-adun cum si-aduna gaina puii”[56][30]. Uitati ce comparatie frumoasa! Numai sa-L intelegem. Dar Dumnezeu nu e gaina, o stim bine. Asa e si cu suferinta asta, ma gandesc. Iarasi spun ca nu stiu eu, vom vedea acolo, dar daca ne poate aduce un gand bun…?!

 

PEDEPSITI CU LIBERTATEA

 

Cum explicati ca cea mai mare pedeapsa data de Dumnezeu omului este de a-l lasa liber, sa faca ce vrea?

Este pedeapsa, dar este si sansa. Nu cred ca exprimarea e chiar asa. Nu l-a lasat liber sa faca ce vrea, ci l-a lasat [doar] sa faca ce vrea. E mare diferenta. Cuvantul „liber“ – daca tot era pe afis – nu inseamna sa faca ce vrea, inseamna sa faca ce trebuie, de aceea pedeapsa este doar daca ne lasa sa facem ce vrem, dar libertatea este un mare dar pe care noi trebuie sa stim sa-l folosim si tocmai pentru a sti cum sa-l folosim, trebuie sa-i invatam regulile. Sunt niste reguli foarte exacte, foarte dure ale libertatii pe care daca nu le respecti cazi in nelibertate.

 

DESPRE LIBERTATEA DE A FI ROBI AL LUI DUMNEZEU

 

Doamna vrea sa stie ce inseamna „Doamne, ia-mi libertatea robiei si-mi daruieste robia libertatii cu dragoste vesnica?”

Ce inseamna sa fii rob al libertatii? De ce e minunat? Noi suntem niste robi minunati si liberi, tocmai pentru faptul ca suntem robi ai lui Hristos, dar fiind robi ai lui Hristos nu mai suntem robi oamenilor. E un mare lucru. Tocmai asa scapam de robia oamenilor, nu mai plecam capul in fata oamenilor, nu mai nadajduim in vointa oamenilor. Atunci cand pleaca, de exemplu, primarul dintr-un sat prapadit la centru, la judet, sa mearga la primarul judetului, il retine acolo o secretara oarecare si, primar fiind, se milogeste la secretara aia, asa, pentru ca el a venit la primarul judetului si aia e mai mare, cu toate ca e o slujnica, el se milogeste, se face mai mic, cu toate ca e primar. Asa si noi, toti oamenii. Noi de ce spunem ca suntem robi ai lui Hristos, liberi in fata oamenilor? Pentru ca noi suntem „secretare”, cumva, ale lui Hristos si de asta noi suntem mari, mai mari decat toti „boierii” pamantului, care se vor infatisa, in cele din urma, inaintea Stapanului nostru si noi ii vom primi la intrare, ca asa zice: „Sfintii vor judeca lumea”[57][31].

 

LIBERTATEA IN HRISTOS

 

Cum se ajunge la aceasta libertate in Hristos?

Marturisiti-va pacatele unii altora, purtati neputintele unii altora, si asa veti implini legea lui Dumnezeu. Marturisiti-va, impartasiti-va, impacati-va, faceti poruncile lui Dumnezeu si incet-incet, aveti sanse. Incercati.

 

ALTE RELIGII

 

Si acum o intrebare cu tenta ecumenica: Se poate obtine mantuirea si prin alte religii, in afara de ortodoxie si crestinism?

Imi pare c-am raspuns la intrebare asta atunci cand am zis daca se poate mantui un om cu Dumnezeu sau fara Dumnezeu. Fara Dumnezeu, o sa vedeti ca nu ne putem mantui. Dar Dumnezeu unde este? Se spune in psalmul 10: „Dumnezeu este in biserica cea sfanta a Sa“. Acum, daca cineva vrea sa aiba mai multe biserici, n-are decat, dar Dumnezeu spune ca este „in biserica cea sfanta a Sa“. Daca cineva spune ca biserica asta in care este el nu este cea adevarata, eu nu pot sa traiesc cu gandul acesta, tocmai de asta sunt in ea, pentru ca o cred adevarata, dar asta, in chip fatal, le exclude pe toate celelalte. Trebuie sa recunoastem adevarul acesta, ce multora le pare incomod, in chip fatal si logic, asa, le exclude. Ce sa-i faci? Intrebarea mi-a fost adresata mie si, de asta, am spus indata parerea mea.

 

DIN NOU DESPRE ALTE RELIGII

 

Daca vezi in toate religiile ceva frumos si in toti oamenii ceva bun oare e un pacat?

Sa-mi spuneti ce e frumosul acela. Daca este cu adevarat frumos, in sensul pe care ni-l da Hristos, in sensul in care firea noastra il traieste, nu este un pacat, pentru ca si Sfantul Vasile cel Mare, in cuvantul sau catre tineri, ne da o gramada de versete si citate si intamplari din vietile filozofilor elini, din poeziile lor, pe care spune ca le putem folosi ca prilej de virtute. Dar, de exemplu, daca numesc frumos un ritual ciudat de nu stiu unde, atunci gresesc. Si va mai zic un lucru, noi suntem singurii, crestinii, care n-avem nevoie sa mai cautam frumosul. Noi suntem in Frumos. Desavarsit. Acesta-i singurul loc din care nu lipseste nimic. In afara gasim doar fragmente, si a lasa intregul si a umbla dupa fragmente, este nebunie curata.

 

CUM SE IMPACA MONAHISMUL CU SCRISUL

 

Cum reusiti sa va impartiti timpul ca monah, ca scriitor, ca prieten al atator oameni de cultura?

Stiti cum?! Prieten al atator oameni de cultura, ca timp, a fost in trecut, deci practic eu acum timp nu le mai acord, le-am acordat, pana la monahism, dar prieteni am ramas. Deci am rezolvat-o cu oamenii de cultura. Ca monah si ca scriitor?! Daca monahul n-ar putea fi si scriitor sau daca scrisul ar fi un lucru strain de monahism, credeti-ma, nu l-as mai fi facut. De aceea socotesc ca, scriind, nu-mi incalc statutul meu de monah ci, dimpotriva. Sa nu uitam de unde ne-au ramas in Biserica noua cele mai multe scrieri. Cam de la monahi. Scrisul este cea mai frumoasa forma de a te linisti, de a te retrage, de a fi tu insuti. Cine poate scrie si palavragi in aceeasi vreme?  Ceea ce se intampla acum este o exceptie, ca eu am venit fata. Va zic, eu am refuzat pe multi pana acum, n-am acceptat ideea de a conferentia si de-acum nu stiu cand... n-as mai face-o. Asa, in gandul meu, imi zic: „Nu, scrisul este al monahilor, tocmai al monahilor”. Asa ca, vedeti, incet-incet se impaca. Va mai spun un secret. Noi avem atata timp liber incat poti sa le faci pe toate. Uitati-va la ceasurile pe care le petrecem vorbind zadarnic: barfe, privim la filme, facand tot felul de chestiuni ciudate, band nu stiu care fel de sucuri. Astea lipsesc din viata monahului, nici nu va inchipuiti cat timp liber exista in viata monahului. Asa ca ai timp si de rugaciune pentru slujbe care nu trebuie lasate, pentru ca celelalte poti sa le faci, dar daca nu te rogi, n-ai nici un folos din ele. Si ai timp si de una, si de alta. Dar asta e valabil pentru orice crestin, mai renuntati la unele din fleacurile astea, care mananca o gramada de timp, si veti vedea ca pentru rugaciune, 10 minute daca ati avea, 10 minute zic, pentru inceput, si mare lucru veti face.

 

CUM OBTINEM CEEA CE NE TREBUIE DE LA DUMNEZEU

 

Atunci cand cerem un lucru bun de la Dumnezeu si acel lucru ni-l dorim din tot sufletul ce trebuie sa facem? Sa ne rugam mai mult, sa postim?

Sa ne rugam mai mult este un lucru relativ. Depinde ce intelegem. Daca intelegem sa facem mai multe acatiste, nu stiu ce sa zic. Dar a ne ruga mai mult inseamna a ne ruga mai bine, mai des, mai adanc, mai sincer; cu lacrimi sa ne rugam, fara sa ne zgariem simturile, dar sa asteptam sa simtim darurile Duhului aici [arata la inima]. Se spune sa nu te ridici de la rugaciune pana nu simti o lucrare a Duhului, fie bucurie, fie umilinta, fie oricare ar fi ea, ca in rest ai batut vantul cu vorbele si atunci sa mai tragi nadejde? Ca Avraam cat a asteptat pana a ajuns el sa vada sau sa i se nasca fiul? Sa asteptam, da? Ca noua ne e de folos a rabda, foarte de folos, dobandim harul Duhului Sfant prin asta. Lucruri bune!? Nu este mai bun lucru decat a dobandi harul Duhului Sfant! Si atunci, daca noi, prin rabdarea pe care ne-o asumam asteptand acel lucru, care ne pare noua ca e bun, dobandim Duhul, nici nu mai avem nevoie de lucrul acela, pe care l-am cerut, pentru ca noi, fara sa vrem, prin rabdare, am dobandit ceva mai mare, am dobandit binele suprem! Nu intotdeauna lucrurile cerute sunt cele mai bune, dar cel mai bun este Duhul Sfant. Cereti: „Duhul Tau cel sfant nu-L lua de la mine”. Asa rugati-va.

 

DACA NE TEMEM DE VIITOR

 

Ce sa facem cand ne temem de viitor, de faptul ca vom termina o facultate si n-o sa avem loc de munca?

Uitati-va bine pe cine intrebati, cui i-ati pus intrebarea asta. Doar nu vreti sa ajungeti ca mine. La noi, seminaristii, stiti care era rugaciunea neincetata a seminaristului? - ati auzit de rugaciunea neincetata „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma”-, la seminaristi cuvintele erau asa: „Doamne, fie voia Ta, numai nu calugar”.

 

CUM CONVINGEM UN NECREDINCIOS

 

Parinte, cum convingeti pe cineva care nu crede in Dumnezeu, ca exista Dumnezeu?

Niciodata nu-l conving. Le-am facut la inceput, cu mare inflacarare, nu-i treaba mea sa fac asta. Dumnezeu convinge pe cineva ca exista Dumnezeu si abia dupa ce omul s-a convins ca exista Dumnezeu, poti incepe o discutie cu el si nici atunci, de cele mai multe ori, ies prostii. Mai bine fugi. Uitati-va la mine, ca vorbesc aici, dar tatal meu e ateu convins. Insa eu niciodata nu primesc gandul ca el ar putea sa nu se mantuiasca, chiar mai mult, nu primesc nici macar gandul ca el este mai departe decat mine de Dumnezeu. Dimpotriva, ravna cu care el se impotriveste lui Dumnezeu este mai mare decat ravna cu care eu incerc, sarmanul, sa ma apropii de El. Si atunci, daca Dumnezeu ar face o minune si l-ar rasturna intr-o zi, m-ar intrece in toate. De-asta eu il respect si il admir si trag nadejde la Dumnezeu. Deci, asta e cu necredinciosii. Nu-i problema noastra, ne rugam: „Doamne, Tu stii, Tu l-ai zidit, Tu da-i credinta, ca eu n-am de unde sa i-o dau”.

 

DIN NOU DESPRE GOANA DE A CONVERTI PE ALTII

 

Hristos a trimis pe ucenici la predica si le-a poruncit sa faca ucenici. Cum impacati aceasta porunca cu cele zise de Sfintia Voastra, [cum ca nu trebuie sa ne ingrijim de mantuirea celorlalti]?

Asta e iarasi o atitudine protestanta. Ii trimite pe ucenici sa faca ucenici, dar noi insine inca n-am devenit ucenici si incercam a face ucenici. Ma intelegeti? Deci sa ne punem intotdeauna problema asta: atunci cand eu vreau sa-l fac ucenic, ce vreau sa-l invat eu pe el? Uite, el a crezut in tine, spune: „Vreau sa fiu ucenicul tau, arata-mi ce trebuie sa fac”. Atunci ce faci? O sa patiti asa ca mine, sa nu stiti sa raspundeti cine e Dumnezeu. Da, pentru ca noi habar n-avem, in doua cuvinte spunem tot ce stim despre Dumnezeu, tot ce stim despre viata launtrica. Suntem chinuiti de toate patimile, de toate necazurile si atunci vrem sa facem ucenici, sa facem inca niste oameni ca noi? Hristos are nevoie de lucrurile astea? Fa-te tu insuti ucenic. Porunca a fost data ucenicilor, nu oricui. Deci, daca am devenit ucenici, mergem sa facem ucenici, dar daca nu, mergem dupa ucenici. Ne rugam de altii sa ne faca ucenicii lor. Intelegeti? Sa acceptam si chestiunea asta. Mergem si cautam un om, cum se spune: „N-am om, Doamne, sa m-arunce acolo unde vine ingerul”[58][32]. Asa sa facem. N-am om, Doamne, da-mi un om care sa ma faca ucenic, nu un om pe care sa-l invat eu nu stiu ce. Nu un om, da-mi oamenii toti. Deci, asta e o pornire gresita [sa vrem sa facem ucenici].

 

DESPRE PSIHOLOGIE

 

Psihologul poate conduce pe om la Dumnezeu?

Nu, psihologul poate conduce pe om la om, dar la omul cel vechi, doar la omul cel vechi. Pana la un punct psihologia explica, constata niste realitati, in cel mai bun caz. Si este minunat daca le constata bine. Un psiholog bun poate constata niste realitati, dar nu poate oferi niste solutii si de asta psihologii care sunt Sfintii Parinti, pe langa faptul ca ei constata realitatile, iti mai ofera si solutii. Deci psihologia, nu-i chiar asa demonica, daca nu ascultam solutiile pe care le da ea. Ea nu prea are solutii, dar le ofera, asta e problema ei. Intelegeti? Faptul ca nu poate s-ar termina aici, dar ea le ofera. Pana la a constata, este de folos, dar din clipa in care ea ne ofera solutiile ei ciudate si noi le indeplinim, ne pierdem mintile, acolo psihologia nu mai e buna. Dar psihologia nu e vinovata, ci noi, daca le acceptam. Asta e cu psihologia, e o stiinta despre suflet.

 

DUHOVNIC SI PSIHOLOG

 

Trebuie sa fie si duhovnicul un bun psiholog?

Altfel nici nu se poate. Ce-i duhovnicul, daca nu e psiholog? Daca nici macar psiholog bun nu e, atunci ce fel de duhovnic e? De unde cuvantul acesta „duhovnic“? De la duh, adica sa cunoasca si cele ale duhului, nu doar cele ale sufletului, ca „psyche” asta... psihologul le face. Nu un bun, ci cel mai bun! Si nu doar atat. Nu-i suficient sa fii doar bun psiholog, dar trebuie sa mai cunosti si tainele celelalte si Dumnezeu sa-ti descopere, sa stii sa traiesti in Dumnezeu si voia lui Dumnezeu asupra omului acestuia, asupra acestor trei: duhovnicul, celalalt [omul simplu], si Dumnezeu, noi trei, care este voia Ta, Doamne, asupra noastra? Deci asta-i duhovnicul, sigur ca da. Din cauza asta noi n-avem nici o bucurie pentru ca n-avem duhovnici. Sa stiti ca rar se cunoaste un duhovnic, eu doi am cunoscut: unul, parintele Selafiil si altul, parintele Rafail. In afara putem avea sfatuitori, sa cerem o parere, dar un duhovnic este un mare dar de la Dumnezeu. Sa ne rugam ca Dumnezeu sa ni-i arate. Este bine ca, totusi, mai sunt cartile lor, dar si acolo te incurci, ca sunt sfaturi oferite particular si atunci omul se poate tulbura. Se apuca si citeste ce sfat a dat parintele Paisie la calugarii atoniti, se apuca si face si intra intr-o drama si cu familia, si cu toti. Sa fim atenti ce citim, cum citim, cui sunt adresate. Mai bine cautati calea de mijloc.

 

CAND DUHOVNICUL NE DA UN CANON PESTE PUTERE

 

Cum vedeti problema infruntarii? Daca duhovnicul ne da rugaciune multa cantitativ, ce sa facem?

Sa-i spuneti duhovnicului ca-i mult. Este mult mai simplu decat ne pare noua. Ne facem un stres de constiinta, pentru ca am primit in gandul nostru gandul ca noi avem virtutea ascultarii. Noi suntem bolnavi, virtutea ascultarii este urmare a smereniei, dar smerenia unde sta? Sta cu ingerii smerenia si noi, tocmai din cauza mandriei, a ingamfarii noastre, nu ne mai incapem in piele si, crezand ca avem virtutea ascultarii, ascultam un lucru care ne dauneaza. Ai smerenie? Mergi la duhovnic si spune-i: „Parinte, nu pot, ma irita, obosesc”. Numaidecat duhovnicul iti va spune: „Fa dar cat poti, uite atat”. „Si asta-i mult, ma irita, nu-mi place, imi vine sa dau cu ceaslovul de podea”. „Hai sa vedem ce facem”. Fiti precum copiii. Smeriti-va si biruiti.

 

RUSINEA DE DINAINTEA SPOVEDANIEI

 

Cineva intreaba ce sa faca daca ii e rusine sa marturiseasca un pacat.

Sa-i spuna lui Dumnezeu, sa-i spuna lui Dumnezeu mai des. Noi avem pilde in care se spune ca ne putem rusina de un pacat. Avem in Pateric. Dar Dumnezeu stie motivul pentru care ne rusinam. Adica sa fim mai umani, du-te si zi lui Dumnezeu, plangi tot timpul la El: „Doamne, uite-ma cum sunt, de facut, l-am facut (pacatul), dar nu stiu cui sa-i spun”. Si cereti sa nu muriti in el. Doamne, amana cumva timpul pocaintei ca sa nu mor, ca sa fiu eu intr-o zi pregatit sa-l spun si da-mi un parinte care sa-mi para mie ca ar putea sa ma inteleaga. Dar sa stiti ca nu-i chiar asa de grav si cu pacatele astea, ce sa faceti? – toti suntem pacatosi. Dar daca nu puteti si nu puteti, duceti-va undeva, intr-un oras strain si marturisiti-va la un preot de parohie. Dar lui Dumnezeu in primul rand si rugati-va ca Dumnezeu sa va scoata din rusinea asta, pentru ca ea este o mare lovitura. Dar nu va indepartati de Dumnezeu, nu va rusinati de El, de oameni puteti sa va rusinati, ca e omeneste, dar de Dumnezeu nu trebuie sa va rusinati, spuneti-I. Si intr-o zi, spunandu-i asa, El va va ierta, mai usor decat daca veti spune oamenilor. Mergeti la preot, dar daca nu puteti si nu puteti spune preotului, spuneti lui Dumnezeu spuneti, Maicii Domnului, la Sfinti, la Sfinti care au facut pacate similare. Eu stiu? ce-ati facut? ati desfranat? ati inselat pe cineva? – gasiti un sfant si rugati-va, spuneti: ajuta-ma sa ma izbavesc. Iar ei va vor da curaj sa o spuneti si preotului.

 

PERSEVERAREA IN PACATELE MARTURISITE

 

Cum se intampla ca, desi iti recunosti pacatul, perseverezi in aceeasi greseala?

Iti place. Una este a recunoaste si alta este parerea de rau. Dar indrazniti, mai recunoasteti o data, de mai multe ori si cereti de la Dumnezeu: „Doamne, imi place pacatul acesta, Tu nu-mi placi, nu-nteleg ce vrei, dar stiu ca fara Tine n-o sa pot face nimic, ajuta-ma. Stau aici si vreau sa fug de la Tine, dar nu scap de amintirea asta a Ta, stiu ca ai murit pentru mine, ajuta-ma, scoate din capul meu, din inima mea; poate nu-mi este nici o cununa pentru asta, poate nu fac nici un efort, unii lupta – ei nu pot lupta, ei vor cununi – eu nu vreau nici o cununa, eu nu pot lupta, izbaveste-ma Tu, ca eu asta nu pot”. Si asteptati, si indrazniti cu nadejde, n-are cum sa nu vina Dumnezeu sa va ajute.

 

CAND O FEMEIE E INDRAGOSTITA DE UN EPISCOP

 

Ce i-ati spune unei femei care este indragostita de un slujitor sau mai exact de un episcop?

(Rumoare in sala, amuzament).

Pentru mine este o drama asta si eu i-as spune sa fuga din orasul acela. Nu se poate, trebuie sa luam foarte in serios lucrul acesta. Inteleg si drama ei, despre drama lui nu pot sa spun, pentru ca nu stiu daca si el o cunoaste. Sa fuga cum a fugit si Evagrie Ponticul [cand s-a indragostit de el o curtezana]. Fugiti, daca nu va puteti abtine, nu dati ochii cu el si scoateti din cap gandul acesta, o sa va dispara, scoateti prostiile astea din cap, nu va jucati cu ele. Sa nu va para interesant, nici calugarii, nici preotii, nu va jucati, fugiti, fugiti la tara, oriunde stiti, o vreme, alta, casatoriti-va, faceti ce vreti, fugiti, nu mai dati niciodata ochii cu el, nu mai mergeti nici la biserica acolo, nici dupa binecuvantare, nimic, nici nu va mai rugati pentru el – spune Sfantul Ioan Scararul: numele care ne-aduc ganduri de patima nu le mai pomenim – nu va rugati, ca Dumnezeu singur se va ruga pentru el, stie El cum sa faca, nu-l pomeniti, stergeti pana si de pe pomelnic numele lui. Si lupta, ca lupta asta nu se stie cat va mai tine. Daca este de la dracu’ – si sigur de la el e – va trece. Cereti de la Dumnezeu si o sa va izbaviti si multa rasplata veti avea .

 

DESPRE MECANICITATEA RITUALURILOR RELIGIOASE

 

Oare mecanicitatea cu care se savarsesc ritualurile religioase si cu care credinciosii sunt pusi sa se roage spunand de 10 ori aceeasi rugaciune, poate aduce mantuirea?

Mecanicitatea nu, dar repetarea rugaciunii de 10 ori sau de 1000 de ori, sa stiti ca asta nu-i numaidecat sa fii mecanic. Noi repetam „Doamne Iisuse“, noi repetam orice altceva. Parca daca cineva ii spune cuiva: „te iubesc!“ i se raspunde: „las’ ca mi-ai spus-o de 24 ori pana acum“? Asta inseamna, noi ii spunem lui Dumnezeu ca-L iubim, ca avem nevoie de El, noi nu ne mai saturam, noi nu transmitem o informatie atunci  cand spunem „Doamne, ajuta!“, nu-L informam pe Dumnezeu ca noi avem nevoie de El, noi comunicam cu El. Noi nu ne mai saturam, intelegeti? Stau doi indragostiti, adolescenti la gardulet, ploua, stau, trec 7 ceasuri, ai trecut incolo si iarasi ii gasesti acolo. Ce-si spun? Aceleasi lucruri banale isi spun, dar uitati-va cum si le spun. Asa si noi cu Dumnezeu, stam in fata Lui si-I spunem: „Doamne ajuta! Doamne miluieste! Iarta-ma! Iti multumesc, Doamne.” Ce tot spui atata? Iaca, nu stiu ce spun, dar suntem amandoi. Intelegeti? Asa-i cu repetarea rugaciunii, dar sa nu fie mecanic. Mecanicism, nu, dar, pur si simplu, da.

 

RUGACIUNEA PERSONALA

 

Parinte, cum va rugati personal sau cum se roaga Dumnezeu in noi? Se invata si rugaciunea?

Cum ma rog personal? Sa nu lipseasca rugaciunile de marturisire, asa, cu cuvintele mele: „Doamne, miluieste-ma, iarta-ma, primeste-ma sa ma rog”. Ma apropii si nu incep rugaciunea pana nu ma linistesc launtric. Nu dau buzna in rugaciune. Stau pana ma fac nimic si pana imi dau seama ca aici e [numai] Dumnezeu si eu, si restul dispare. Si atunci incep a spune: „Dumnezeule, curateste-ma pe mine, pacatosul si ma miluieste”. Apoi spun: „Slava Tie, Dumnezeule, Imparate Ceresc...” si numaidecat spun si slavoslovia [doxologia]. Intotdeauna. E minunata slavoslovia: „Slava intru cei de sus, lui Dumnezeu si pre pamant pace, intru oameni buna voire“. Si in afara de asta, ceea ce se mai citeste, na. Citesc. Ceasurile, psaltirea, toate laudele. Citesc cum Dumnezeu imi da. Pe urma fac „Doamne Iisuse”. Stiti, rugaciunile prea multe… Eu va spun ca stare, ca atitudine. De-acum, despre cantitati si calitati, nu se vorbeste niciodata. Se spune ca nici la cel mai bun prieten nu spui ce pravila ai. Eu ca atitudine va spun. Sa nu lipseasca marturisirea inaintea lui Dumnezeu, sa-I spuneti toate gandurile de peste zi, spuneti-I cu ce nu sunteti de acord, spuneti-I ce n-ati inteles, ce ati vrea sa intelegeti: „Doamne, ajuta-ma!” Faceti-va fleasca inaintea lui Dumnezeu si dupa asta va umiliti si spuneti: „Slava Tie, Dumnezeule!” Lauda, marturisire, multumiri si toate. Incet-incet. Si nu cereti lui Dumnezeu lucruri zadarnice, niciodata sa nu cereti lucruri banale. Sa nu cerem lucrurile pe care… cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur: sa nu cereti de la Dumnezeu lucruri pe care dracu’ si asa ni le da. Asa sa ne rugam.

 

RUGACIUNEA CU PROPRIILE CUVINTE

 

Ce parere aveti despre rugaciunile spuse din inima, cele care nu sunt invatate pe de rost dintr-o carte, adica ne rugam prin propriile cuvinte?

Da, spuneti, alea sunt cele mai frumoase, daca vi-i drag spuneti-le asa. Aveti indrazneala, repetati cat vreti: „Doamne miluieste, iarta-ma” etc. Spuneti, repetati. Parca Parintii nu spuneau asa? „Doamne Sfinte, miluieste-ma pe mine, pacatosul, ajuta-ma, iarta-ma!” Asa sa ne rugam. Asta e cea mai buna rugaciune, asta neincetata. Si stiti ce? Pentru ca nu o avem pe asta, avem nevoie de rugaciunea scrisa. Daca am fi stiut sa ne rugam cu cuvintele noastre, asa, simplu, n-am fi avut nevoie de rugaciuni scrise. Dar indrazniti. Cum o sa gresiti cand o sa repetati aceleasi cuvinte de multe ori?! Ce inseamna sa nu vorbiti mult ca paganii? Inseamna sa nu repetati cuvinte inutile, sa curgi in rugaciune, ceri si aia, si aia, multumesti, lauzi, sincer fii, nu construi rugaciuni mari. Dac-ai spune: „Inima curata zideste intru mine”, nu gresesti. „Duhul dreptatii nu-l lua de la mine”, nu gresesti. Si fiecare, sa stiti ca se indragosteste de un verset, de o rugaciune, pe care o simte el aproape de inima lui. Unuia ii place sa marturiseasca, unuia-i place sa laude. Unuia ii place „Lumina lina”, unuia „Slava intru cei de sus”. Spuneti-o pe-aia, care va place, repetati-o. Cuvinte putine, pentru ca adevarata rugaciune este fara de cuvinte. Intelegeti? Si drumul spre rugaciunea aceasta adevarata este imputinarea cuvintelor, nu adunare rugaciuni. La ultima treapta noi stam in fata lui Dumnezeu si ne dam seama ca nu mai are sens sa povestim, stam, pur si simplu, in fata Lui, deschidem inima asta a noastra plina de pacate si spunem: „Iata, Doamne, cine sunt, iata zidirea Ta, si, iata, Tu esti de fata”. Ne dam seama ca e cumva inutil sa mai vorbim, vedem ca El este si de-acum este in noi. Sfantul Serafim de Sarov spune ca atunci cand cineva bate la usa, spui: „Da, intra!“ Dar daca dupa ce a intrat tu tot spui: „Da, da, intrati!” Spune ca esti nebun. Asa si cu Hristos, cand spui: „Doamne, vino si Te salasluieste intru noi”, daca ai simtit ca a venit si S-a salasluit, acum ce m-ai chemi? Sa nu fie cuvinte nepotrivite la rugaciune, de dragul de a te vorbi. Sunt stari, intr-adevar, cand noi ne-am umilit, ai citit jumatate de psalm si asa ne-a venit o stare, ca nu mai avem cuvinte. Nu cititi mai departe, opriti-va in starea aia si bucurati-va de ea. Nu ganditi nimic, stati, traiti-o asa cum e ea, n-o anulati prin citirea psalmului. Asa ca, rugati-va cum vreti, numai rugati-va.

 

RUGACIUNEA PENTRU CEILALTI

 

Daca noi insine suntem pacatosi, ne putem ruga si pentru ceilalti, pentru aproapele nostru?

Uitati-va cum suna rugaciunea „Tatal nostru”: „Tatal nostru“, nu „Tatal meu“, „si ne iarta noua greselile noastre“ nu „ale mele“. Noi tot timpul ne rugam pentru toata lumea. Hristos ne-a condamnat sa ne rugam pentru toata lumea si aceasta, desi suntem pacatosi. Sa stiti ca rugaciunea pentru altii ne iarta pacatele. Dar s-o facem cu smerenie si cu blandete. „Imparate Ceresc, Mangaietorule, vino si te salasluieste intru noi“... toate sunt rugaciuni pentru toata lumea. Sunt doar cateva particulare. Deci, noi oricum ne rugam, insa s-o facem cu smerenie, cu blandete si Dumnezeu rasplateste. Spune Sfantul Siluan Atonitul ca a te ruga pentru ceilalti este a-ti varsa sangele pentru ei. Ca ce dragoste mai mare este decat a pune sufletul tau pentru aproapele[59][33]? Si, iata, tu l-ai pus pentru aproapele, rugandu-te. Clar ca Dumnezeu, vazand osardia asta a ta, asa pacatos cum esti, iaca, te iubeste.

 

DESPRE DUMNEZEUL PERSONAL

(Adevarul Invierii)

 

Parinte, sunt si tineri care n-ar fi venit, dar care au fost adusi si nu inteleg nimic din specializarea teologica, ei doar Il cauta pe Dumnezeu, dar nu-L gasesc si nu stiu care „modul” Dumnezeul personal. Vorbiti-le despre Dumnezeul personal.

Dumnezeul personal?! Teologic? Stiti cum? Cum sa-i vorbesti cuiva despre Dumnezeu, despre Dumnezeul lui personal daca tu nu-l esti el? Despre dumnezeul lor personal, care este al lor, cel mai bine pot vorbi ei. Si atunci, socotesc eu, ca daca ei spun ca, intr-adevar, cauta pe Dumnezeu, sa-L cerceteze intai pe acel Dumnezeu, daca le place. Apostolii n-au crezut dintr-odata, n-au crezut in Inviere, au plecat. Din cauza asta crestinismul este o religie foarte ciudata, desi toti ateii ne socotesc creduli pentru cuvintele „nu ispiti, crede si nu cerceta”[60][34], totusi, pana n-a bagat degetul in coasta la Hristos, Toma n-a crezut. Cea mai mare dovada ca invierea a fost reala, este aceea ca in Inviere au crezut acesti oameni razvratiti, foarte aprinsi. Si Petru, si Pavel s-au lepadat si n-au crezut, iar cand au venit femeile si le-au zis: „A inviat!” Ei au zis: „E nebuna Maria asta! Ne tulbura!”[61][35] Pe urma ei accepta si mor pentru acest Hristos, mor pentru Inviere! Asta inseamna nu doar ca invierea a fost adevarata, ci ca in ea au crezut niste oameni care nu credeau degraba in orice, care cercetau si cercau toate. Daca vom incepe a-L cerceta pe acest Dumnezeu, chiar si cu necredinta, dar mai ales cu necredinta, pentru ca n-ai nevoie sa cercetezi dupa ce ai crezut, dar daca vei cerceta anume pe acest Dumnezeu, nu ceea ce-ti inchipui tu ca ar fi Dumnezeu, nu pe tine insuti sa te pacalesti, dar pe Dumnezeu sa-L cauti, atunci n-ai cum sa nu te indragostesti de El, ca vei descoperi ca El este tocmai ceea ce-ti lipsea. Asa ca, ce sa le spui unor oameni care nu-L cunosc pe Dumnezeu, dar Il cauta? Va mai spun inca o data: cei care au incercat sa-mi povesteasca mie despre Dumnezeu, in cel mai bun caz, reuseau sa ma irite intr-un mod mai putin spectaculos, dar macar o simpatie pentru Dumnezeul lor sa-mi trezeasca, niciodata. Antipatie, da! tot mai mare si mai mare si tot mai convins eram ca numai prostanacii cred in Dumnezeu. Asta nu inseamna, cumva, ca cei care ravnesc sa ne converteasca sunt tocmai aia care nu prea reusesc ei insisi sa creada, iar cei care ar putea intr-adevar sa ne povesteasca ceva despre Dumnezeu, stau ascunsi. Incercati sa-i cautati pe astia ascunsi, poate va indragostiti de ei, dar nu mergeti la manastirile faloase, ca acolo s-ar putea sa gasiti vreo industrie de stiu eu ce fel de ciorapi barbatesti sau nu stiu care sucuri, sau sa se vanda colaci cu firma manastirii. Nu mergeti la astea mari numaidecat, asta indeamna si Sfintii Parinti [din ultima vreme] pe cei care vor sa mearga intr-o manastire, sa nu se duca la cele faloase. Sunt si acolo oameni sfinti, dar ei, iarasi zic, stau intr-o chilie darapanata si cel care-ti iese in cale, de regula, e un om care numai poate sa-ti spuna nimic despre Dumnezeu, pentru ca el e desert, pentru ca el toata ziua numai asta e pus sa faca [sa vorbeasca altora] si nu mai are timp sa agoniseasca Duh pentru sine. El nu are timp sa vorbeasca cu Dumnezeu, pentru ca el tot timpul trebuie sa vorbeasca cu oamenii. Asa ca, incercati si cautati in voi insiva, simplu, cu indrazneala, daca vi-i drag si daca intr-adevar Il cautati. Dar daca cautati asa, o idee, numai ca sa fiti interesanti, n-are rost. Mai asteptati.

 

DE CE NU-L INTELEGEM PE DUMNEZEU

 

Cum a fost omul facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu? De ce dar nu reusim sa-L intelegem pe Dumnezeu?

Una, pentru ca suntem doi oameni in noi: este unul care nu-ntelege si unul care tinde [sa inteleaga]. Noi trebuie sa-l zidim [pe cel nou]. Tocmai pentru ca suntem dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, avem posibilitatea si datoria sa ne zidim din nou, cum Dumnezeu a zidit pe om, [asa] si noi trebuie sa ne zidim pe noi insine, nu sa stam, asa, cu mainile goale si sa asteptam: unde e omul ala nou din noi? Fa-l! daca vrei si spui ca vrei sa fie ca asemanarea lui Dumnezeu. De fapt, parca si caderea asta s-a intamplat – ne spune Sfantul Maxim foarte frumos – tocmai pentru a da omului sansa de a aplica, de a exersa chipul acesta si asemanarea cu Dumnezeu. Omul a fost facut fara voia lui. Intelegeti? Si-atunci, unde-i, unde-i libertatea, dupa chipul lui Dumnezeu? Nu-i! Atunci, uite, frate, ai cazut, ai posibilitatea, prin libera vointa, sa te zidesti din nou, prin taina Botezului, sa-ti faci o nastere din Duh, curata, cum a fost si Adam primul, fara tata pamantesc, fara mama pamanteasca. Asa si tu, desi cu mama pamanteasca si cu tata pamantesc, ai ocazia sa te nasti din Duhul Sfant, prin Botez, si sa incepi din nou. Fii dupa chipul lui Dumnezeu [adica fii creator]! Nu astepta, incepe! Dumnezeu nu este asa, ceva haotic, cum is astia cu haosul primordial; Dumnezeu ne-a facut, a zis: „Sa facem om dupa cipul si asemanarea noastra”. Asa si noi, sa spunem [noua insine]: „Mai frate, uite, scrie aici, sa fim dupa chipul lui Dumnezeu, dar tu parca esti dupa chipul celalalt. Hai sa facem - sfatuieste-te cu porcul asta care e in noi [adica omul vechi] si spune: „Sa facem om dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu!” Si... incet-incet, te faci din nou. Asta e cu asemanarea. Altminteri cum s-o intelegi, daca tu n-o ai? Tu inca nu te intelegi nici macar pe tine insuti, si cum vrei sa-L intelegi pe Dumnezeu? E osteneala mare. Se spune ca Imparatia Cerului se ia cu sila, cu forta, cu munca. Sa ne ostenim, ce sa faci? Nu toti, asa, dintr-odata.

 

NEBUNIA LA SFINTI SI LA OAMENII DE ARTA

 

Va rugam sa faceti o scurta paralela intre nebunia pentru Hristos si nebunia pentru arta.

Exterior, nebunia pentru Hristos si nebunia unui artist poate sa aiba forme identice. Sa luam pe Sfantul Simeon cel nebun, care intra in oras cu un caine mort legat de brau si asa debuteaza in predica, asa vine Sfantul Simeon la predica. Cine are curaj sa inceapa asa predica? Si sa-l luam pe Salvador Dali, care-si facea mustatile cu miere si [celor care il intrebau de ce o face, le] spunea: imi place cand se asaza mustele pe ele. Diferenta care e? Diferenta e, poate nu de scop, cat de rezultat. Si de ce nu e de scop? Pentru ca si Dali credea ca are un scop bun si, pana la urma, scopul era acelasi, de a arata ca nu e de acord cu lumea. Scopul e de a arata ca el nu suporta sa fie inghitit de masa asta, care nu stim de unde vine si unde merge. Scopul de a striga, de a spune ceva lumii, desi print-un gest care este prostesc, dar nu fara efect, pentru ca, iata, il tinem minte, incat am ajuns eu, calugar, sa vi-l povestesc, inseamna ca el a socat lumea. E problema socului. Si Sfantul Simeon [de ce face nebunii]? Tot pentru ca nu era de acord cu lumea [pentru a trezi lumea din toropeala]. Numai ca, este o mare diferenta si o mare drama pentru acest Dali, care n-a reusit sa puna in loc nimic, atunci cand lumea l-a intrebat de ce face asta. Iata ce le-a raspuns: ca asteapta mustele. Dar mustele se asaza pe cadavre, pe mortaciuni. Pe cand Sfantul Simeon a facut-o pentru viata si a reusit si a infrant moartea. Dali a vrut sa scape de moarte, dar nu stim cum a reusit. Deci asta-i diferenta. Ca scop, ca reactie, este foarte adanca si, practic, are aceleasi porniri: de a spune ceva lumii, de a spune ca lumea nu este buna, ca toata corectitudinea asta a lumii nu duce la nimic, nu foloseste la nimic si, iata, Hristos, minunat, lasa pe acesti sfinti nebuni ca sa rusineze toata cuviosenia tuturor, ca sa nu mai poata nici un tanar de asta care-si pune cercel in ureche sa spina: voi, crestinii nu sunteti liberi. „Ti-ai lasat barba si umbli in negru, dar eu nu am chef sa umblu in negru, am chef sa umblu cu cercel”. „Dar nu umbla in negru, umbla cu cercel, umbla, boieste-te, fa-te cum stii tu! – Sfantul Simeon umbla gol, scotea camasa, o flutura asa, era mos cam de 60 de ani, se ducea in crasma cu tarfele si canta, si dansa, le distra pe tarfe si pe betivi si facea banuti pe asta – asa cu nu asta conteaza. Dar mai departe ce faci tu, [cu ce scop ai facut toate astea, cu ce scop ti-ai asumat aceasta nebunie]? Deci, ai libertatea in Biserica, fa-ti parul cum vrei tu: taie-l, tunde-l, canta... Sfantul Simeon in biserica arunca cu nuci in lumanari si-n femei, si-l scoteau afara si-l bateau. Deci, uitati-va, Hristos ne spune ca: „Daca tu, fiind nebunatic, iti pare ca, venind la crestinism, te lipsesti de libertatea asta a ta, uite, ti-l dau pe Sfantul Simeon, pe Sfantul Andrei cel nebun, pe toti - Sfantul Andrei cel nebun isi facea nevoile in fata oamenilor si lua bataie pentru asta,  in sinaxarele noastre s-au sfiit de acest amanunt, dar eu am citit intr-o carte despre asta, Duhul Sfant nu S-a sfiit si a venit peste Sfantul Andrei, dar oamenii se sfiiesc sa marturiseasca nebuniile lui – asa ca, fii nebunatic, dar fa virtutile, implineste dragostea”.

Nebunul pentru Hristos invinge, biruie, isi traieste libertatea, pe cand nebunul pentru arta, pur si simplu, isi ucide libertatea. El ajunge din ce in ce mai neliber, incat, in ultima instanta, este rapus de moarte si aruncat in temnita unde-i scrasnirea dintilor. Intelegeti drama? Dar pornirea, cred ca a fost aceeasi.

Sa stiti ca exista si nebunia pe care o traia Baudelaire. El o numea „placerea aristocratica de a displacea”. Aceasta forma de nebunie o traiesc astazi oamenii si tinerii. Ei n-o fac pentru ca vor sa spuna ceva lumii, dar o fac pentru ca s-au imbolnavit de aceasta placere aristocratica, prosteasca, de a displacea. „Da, am parul verde si-s prost!” „Nu-i asa ca sunt tampit?!” Auzim replici de-astea asa de senin rostite… Lui ii place, ii place sa fie tampit, intelegeti? Asta-i o boala. Hai, Baudelaire era singur, statea in Franta lui, soca, isi vopsea parul verde, avea o amanta negresa, ii soca pe toti, a scos o carte care se chema „Florile raului”, incat i s-a ars tirajul imediat. Da, el a socat [pentru vremea lui era un soc]. Dar tu pe cine sochezi? Intri in metrou... toti cu parul verde! Ce faci? Eu cu parintele, va spun drept, socam, cand mergem cu hainele astea negre, cu barbile, toti stau cu ochii pe noi, suntem raritati. Deci, daca vrei sa sochezi, nu-ti pune cercei... urmeaza noua!

Deci, asta e cu nebunia, desi intentia la unii e sincera, e adanca, dramatica, dar la unii e, pur si simplu, ieftina, mititica. Imita pe un Baudelaire, pe un Salvador Dali... Is mici, mai, daca vrei sa imiti pe cineva, imita pe cineva mai mare. Ia si imita pe Hristos.

Parintele Cleopa a fost intrebat cand ne putem face nebuni pentru Hristos. El a spus ca dupa 50 de ani de manastire.

Asta stiti cum suna? Niciodata. Dar cei care au chemarea nebuniei pentru Hristos, cam nu mai au nevoie de o incredintare de la oameni. Omul nu poate indrazni sa spuna: tu esti bun pentru nebunie. Nebunia este cea mai grea forma de nevointa, cea mai grea marturisire si propovaduire a lui Hristos. Ea pare foarte seducatoare si parca foarte usoara. Mare lucru, o faci pe prostu’. Intr-adevar, n-ai facut nimic daca o faci pe prostul, dar n-ai facut-o pentru Hristos. Deci, nu-i greu sa faci pe prostul, dar pentru Hristos e greu. Stiti de ce? Pentru ca, de exemplu, pe un Dali il lauda toti ca e nebun - „Mai, ce tare e Dali acesta, a zis ca idealul lui in viata e sa treaca prin fata Vaticanului intr-un Rolls Royce rosu plin cu mii si mii de conopide albe” –, dar unui sfant nebun pentru Hristos toti ii dau suturi, toti il alunga, pana si cainii il musca, dupa cum stim din viata Sfantului Andrei. Artistul isi face din asta un mod de viata, o anexa a artei sale si-si atrage spectatori, face spectacol, face show si este admirat pentru asta, e aplaudat. Deci, el are un stimulent, pe cand nebunia pentru Hristos, tocmai prin asta e greu s-o duci, pentru ca pana si ai tai, crestinii tai, preotii tai, te batjocoresc, te scuipa, te dau afara. Esti doar tu si Hristos. Si poti sa ajungi sa fii ingropat inca si ca un sinucigas. Eu nu ma indoiesc ca ar putea fi sfinti pentru Hristos care au inscenat sinuciderea si au fost aruncati la gunoi. Doar Hristos ii stie.

 

CRITICILOR MEI

 

            De ce credeti ca volumele publicate de dvs. au starnit contradictii si scandaluri printre ascoristi si printre unii parinti, unii nefiind de acord nici cu aceasta conferinta?

            Nu stiu. Printre ascoristi? mie personal nu mi-au zis. Si socotesc ca, atunci e adevarata revolta, cand vin sa-mi spuna mie in fata: „Mai, desteptule, de ce nu stai la tine acasa?” Dar daca nu, socotesc ca nu-s motive serioase. Am primit cateva scrisori de felul: „Totusi, eu cred ca exista riscul ca scrierile d-voastra sa indemne spre pacat...” Si atunci incep discutiile alea fara rost, la care eu, nu va suparati ca nu raspund. Daca omul vrea sa discute sincer, da, dar cand incepe sa-mi dea citate din ce-a mai citit, ce-a mai facut, pur si simplu alea-s discutii, si presupuneri. Sa mi-i aduca pe cei pe care eu i-am indemnat la pacat. Mi-au spus altii despre aceste reactii, au fost doua-trei, dar, concret, din ASCOR, nu stiu. Sper ca la urma poate vine cineva sa-mi spuna, sa ma faca de rusine fata de toti oamenii astia.

 

CEA MAI DUHOVNICEASCA INTAMPLARE DUHOVNICEASCA

 

Care a fost cea mai marcanta intamplare duhovniceasca din viata Sfintiei voastre?

Eu nadajduiesc ca cea mai duhovniceasca sa fie in viitor. Toate au fost duhovnicesti, si caderile, si ridicarile, toate mi-au folosit si, sa va spun drept, daca am dobandit ceva de la Dumnezeu, este tocmai intelegerea ca din toate ne putem folosi: si din bucuria aia din noaptea calugariei, dar si din spaima imediata dinaintea ei, cand imi venea sa-i iau pe toti la bataie si sa plec, sa nu ma mai intorc niciodata acolo, pe care, totusi, am invins-o si am vazut ca-i buna si aia. Toate sunt bune, sunt duhovnicesti, toate, daca ne intoarcem la Hristos si cu ranile noastre, si cu micile noastre biruinte. Biruinta este a nu te sinucide. Stiti!? Si, iata ca inca suntem biruitori – slava Domnului! – toti cei care mai suntem aici. Asa ca, asta a fost cea mai duhovniceasca intamplare din viata mea, cand am inteles ca orice poate aduce folos duhovnicesc, daca ai ochi si vrei sa intelegi asta.

 

Conferinta de la Sibiu

28 martie, 2002

PARTEA I
(monolog)

 

Intr-o lume de „pacatosi”[62][1]

 

Ma bucur ca am pornit sa ajung la o “conferinta”, dar am ajuns la o intalnire si ca multi nu stiu de aceasta intalnire de acum[63][2]. De fapt, ea a inceput in biblioteca, sau ce era acolo – si sper ca ceea ce am avut de spus n-a fost epuizat acolo, in biblioteca, si ca dialogul nostru va continua in acelasi fel, adica voi fi ajutat [de catre voi].

            Intr-adevar, mergand, ma gandeam daca am ceva de spus. Stiti de ce? Pentru ca eu nu mi-am propus niciodata sa fiu predicator, adica sa vorbesc [in fata] oamenilor. Mie imi place mai mult sa stau deoparte si sa scriu. Si, intr-adevar, imi dadeam seama ca, pentru o „conferinta”, n-am nimic de spus.

            Dar daca tot s-a transformat intr-o intalnire, poate ne vom spune unii altora aceleasi lucruri „vechi si noi”, pe care simtim nevoia sa le repetam, sa le innoim in noi, asa cum ne rugam la Liturghie: “Cel ce in ceasul al treilea pre Duhul Tau Cel Sfant L-ai trimis Apostolilor Tai, pre Acela, Bunule, innoieste-L intru noi, cei ce ne rugam Tie.”[64][3]

            Asta cred eu ca e ceea ce ar trebui sa incercam sa facem noi. Asta e toata stradania noastra crestineasca: ca, impreuna, sa cerem de la Dumnezeu sa reinnoiasca in noi Duhul Sfant.

            Tema pe care domnul Sebastian[65][4] a propus-o e foarte generala: sa vorbesc despre sexualitate. Eu ma gandesc ca a desparti sexualitatea de celelalte patimi este cumva greu, pentru ca, asa am inteles eu, prin desfranare, prin curvie, in limbajul Scripturii, Dumnezeu intelege, de multe ori, suma tuturor pacatelor. Asa ne spune Hristos, cand ii numeste pe iudei, si prin iudei pe noi pe toti, “neam viclean si desfranat”[66][5]. De aceea m-am gandit sa discutam despre pacat, in general, despre raportarea noastra la el. Nu raportarea la pacate [ca fapte], asa cum se intampla de cele mai multe ori, ci la pacat ca si categorie. Si nu atat raportarea la pacatele din noi insine - si despre asta parca stim cum stau lucrurile, desi, totusi, ne framanta parca mai mult pacatele celorlalti -, ci problema pe care am aflat-o din scrisori (imi vin tot mai multe): ce facem cu cutare, daca tanarul face asa, ce-i spunem, ce facem?

            Deci, problema noastra este raportarea la pacatele celorlalti, cu toate ca ele n-ar trebui sa ne preocupe. Dar, cred eu ca atunci cand aceasta preocupare nu e o pornire a rautatii noastre, ci o pornire a dragostei, mai mult sau mai putin desavarsite, care vrea sa tamaduiasca sau, spun eu, sa spele cumva vasul, care este aproapele nostru, pentru a putea turna in el licoarea cea buna a lui Dumnezeu - caci, de prea multe ori, aproapele este cana cu care noi putem sorbi bucuria, fericirea de a-L cunoaste pe Dumnezeu si de a ne trai chemarea noastra esentiala, aceea de a ne darui si de a comunica, de a ne implini [ca oameni], in ultima instanta -, cred ca, atunci, aceasta pornire e buna. Ea se face dintr-o nevoie fireasca de comunicare, de clarificare, de limpezire a relatiei noastre cu celalalt. Ma aplec asupra pacatelor straine, deoarece ele sunt parte a celui de langa mine, deoarece vreau, pur si simplu, sa-l inteleg, sa-l cunosc, sa mi-l apropii. Si cred ca atunci se intrerupe comunicarea noastra cu lumea, cand noi stabilim, cumva prea transant, granita dintre noi si celalalt, granita dintre credincios si necredincios, granita dintre pacatos si nepacatos.

            Avem acest conflict in noi, conflict in afara noastra, mai bine zis. Acel „razboi cu toata lumea” despre care vorbea Eugen Ionescu, (are el o carte, “Razboi cu toata lumea”). Ne razboim cu toata lumea, desi o facem in numele dragostei... Doar „in numele” ei, pentru ca, pana la urma, nu prea ne reuseste sa o realizam [si cu fapta].

            Tocmai de asta, va spun ca ma gandesc de multe ori la necredinciosi, la „pacatosi”. Si chiar acum am rasfoit cartea parintelui Sofronie “Rugaciunea ca experienta a vietii vesnice” si am gasit acolo durerea, framantarea lui pentru oamenii necredinciosi, pentru oamenii care inca nu L-au cunoscut pe Dumnezeu. El se tanguia pentru ei, el nu renunta la ei, se ruga pentru ei. Acestia nu-l impiedicau pe el sa se uneasca cu Hristos si sa traiasca experienta vietii vesnice, dimpotriva, zic eu, il ajutau.

            Sunt pacate de moarte, pentru care Evanghelistul[67][6] ne spune sa nu ne rugam si totodata il vedem pe Apostolul Stefan murind de mainile unor oameni care, chiar in acele clipe, savarseau un pacat de moarte, uciderea, si spunea: “Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta![68][7]” Adica se ruga pentru cei cu pacate de moarte.

            Undeva, intr-unul din Patericuri - nu unul din acelea clasice, ci pateric numesc orice marturie a lucrarii Duhului Sfant prin oameni, pentru ca ei ne nasc in Duhul, de aceea ii si numim „parinti”, poate sa fie oricine, nu numaidecat preot sau calugar -, spunea ca cineva se ruga pentru un sinucigas. La care apare Dumnezeu si zice: “Ce te rogi, stii bine ca nu mai este intoarcere!”. Si el spune: “Stiu... si totusi...”. Dumnezeu i-ar fi zis: “Acum ai ajuns in dragoste la fel ca Mine.”

            Nu stiu din ce pronie de-a lui Dumnezeu, dar eu am avut experienta apartenentei la un grup care pictau, care scriau, tagma artistilor. Am avut experienta vietii in afara Bisericii. Si imi dau seama ca lumea e constituita din tagme, din caste, care are fiecare preocuparile ei, ochii cu care vede lucrurile si cu care percepe vorbirea despre aceste lucruri.

La un moment dat, pentru ca eram un copil care stia ca Dumnezeu nu exista[69][8], ma tulbura foarte mult tot ce vedeam in jur, pentru ca nu eram sigur daca eu exist intr-adevar sau cel putin daca ceea ce vad eu, vad si altii. Si asta am experimentat-o si mai crud si dureros, am realizat-o la o ora de pictura[70][9]. Eram in clasa a VI-a sau a VII-a, pictam o natura moarta si toti aveam lucrari diferite. Si, aveam un profesor foarte bun, foarte iubitor de copii si de arta, si ne spune: „Este foarte bine ca voi vedeti fiecare diferit si, desi priviti acelasi lucru, unul il vede intr-un fel, altul altfel, dar, de fapt, el este acelasi, desi se vede diferit”. Si atunci mi-a venit asa un gand: nu cumva vad eu marul rosu, iar celalalt il vede albastru? Pentru ca ochiul meu e defect si il vad rosu, dar, de fapt, e albastru? Si toate s-au incurcat de atunci in capul meu.

Si, iata, aceste tagme exista, si fiecare vede lumea in felul ei. Sociologia se ocupa de ele, eu nu-s prea instruit in lucrurile acestea, dar am prieteni profesori de toate felurile si, stand cu ei, imi povesteau de tot felul [si asa ma initiau]. Aveam un bun prieten, profesor la Iasi [la Univ. Al. Ioan Cuza] de sociologie si mi-a spus cate ceva de lucrurile acestea. Dar nu avem nevoie de nu stiu care teorii [pentru a verifica ceea ce vreau sa zic], noi avem experienta vietii si destula ne este ea noua.

Si Biserica este un grup, dar un grup care are intotdeauna posibilitatea [re]varsarii in afara, care are intotdeauna limita cumva deschisa, are usa deschisa. Si nu orice tagma este asa, tagmele, stim bine, sunt inchise. Si atunci cand ne adresam lor, indiferent cui, noi nu putem crea discursuri universal valabile, care numaidecat sa converteasca pe toata lumea, si sa ne revoltam atunci cand acest lucru nu se intampla [nu ne reuseste]. Noua ne este usor a spune: „Ce mai vorbesti atata! Oare nu s-au vorbit atatea!, zadarnic este!, toate sunt spuse! Avem Scriptura publicata, avem cuvintele Sfintilor Parinti...” Dar ii dai Ioan Gura de Aur... citeste si... nici o reactie!

De exemplu, tatal meu a facut filozofia la Leningrad, are felul lui de a vedea si de a intelege. Ii dau odata sa citeasca Sf. Grigorie Teologul, ca sa-l impresioneze, ca Sf. Grigore merge pe logica aristotelica [pe care o respecta tatal meu]. Ce credeti ca-mi spune, dupa ce a citit [cele 5 cuvinte teologice]? “Intunecime de minte! Ce prostie e asta!?” Si am stat si m-am gandit: oare Grigore Teologul nu stie sa scrie? Ba! Inseamna ca, pur si simplu, tatalui meu trebuie sa-i vorbeasca altcineva. Grigore Teologul nu l-a impresionat, nu pentru ca e imposibil sa mai vorbeasca cineva tatalui meu, ci acestui om, si oricaruia care are formatia lui, de multe ori, un sfant nu-i poate vorbi, pentru ca el are o alta intelegere, poate ca un defect de intelegere, nu stiu.

Si acum vreau sa discutam despre defectul mintii noastre care e propriu fiecarei epoci.

Am citit o carte despre nebunie[71][10], pe cand eram inca in liceu, a unui francez care se intreba, fara raspuns, unde e granita nebuniei? Erau unele epoci in care nebunul era vazut ca un trimis al lui Dumnezeu[72][11] sau altele in care ii omorau sau ii inchideau intr-o insula. Si atunci noi trebuie sa vedem cu ce respira epoca , dar nu in felul acesta: „Acum sunt alte timpuri, Biserica trebuie sa fie mereu in mijlocul oamenilor, sa-i intelegem...”. Asa nu facem decat sa constatam niste realitati. Dar radacinile unde sunt? Si eu mi-am dat seama, cu stupoare, ca radacinile epocii in care traim sunt unele artistice [nu religioase, nu filozofice, nu economice, nu politice]. O estetica a pacatului care porneste acolo unde a pornit estetica uratului, teoretizata in secolul trecut. Cei care o practica sunt poetii simbolisti, primii care o practica constient [programatic]. Iar noi, oamenii de la inceputul acestui mileniu, traim in plan social, ca pe o realitate deja banala, o fantezie estetica a unor nebuni din Franta secolului XIX – estetica uratului.

Uratul exista si pana atunci, fara indoiala, de la inceputurile lumii. Pacatul exista si el: exista homosexualitatea si celelalte. Dar felul in care epoca moderna vede pacatul si uratul e cu totul altul. Grecul savarsea pacatul, homosexualitatea, de exemplu, pentru placere. Pentru modern, pacatul este o atitudine existentiala. Intelegeti diferenta? Nu este numai o placere. Iar noi venim si-i spunem: “Lucrul acesta este foarte rau, o sa-ti produca durere!” Si el raspunde: „Foarte bine, conceptia mea despre viata e durerea!” Eu ii spun: “Lucrul acesta e rusinos si urat!” „Foarte bine, eu idealizez uratul, si traiesc pentru urat, si admir formele urate!”

Luati pictura, o sa gasiti acolo, spre exemplu, femeia: intr-un fel este ea in epoca antica, intr-un fel in epoca baroca. Epoca moderna - femeia desfigurata, femeia stirba, batrana. Picturile abominabile: “Bordelul lui Picasso” si altele. Ceva s-a intamplat, noi ne-am defectat, e alta viziune. In secolul trecut aparusera niste nebuni, undeva in Franta. Aparuse un oarecare Baudelaire care si-a vopsit parul verde si avea o amanta negresa cu care scandaliza toata lumea buna [este ceea ce el numea „placerea aristocratica de a displacea”]. Scoate si o carte - “Florile raului”. Normal, cannd lumea vede ce scrie acolo, ii topeste tirajul. Era unul Arthur Rimbaud, iubitul lui Verlaine [care l-a si impuscat in picior, intr-un acces de gelozie, rana de pe urma careia, cred unii biografi, i s-ar fi tras sfarsitul lui atat de timpuriu], a sris niste poezioare [si cateva proze poetice], iar pe la 18 ani dispare. Cativa oameni, cateva zeci de oameni! Cine ar fi crezut ca, peste numai cateva zeci de ani, revolta lor de oameni ciudati si neintelesi, care, orice s-ar spune, sufereau mult, va deveni, va crea o epoca, va deveni o unitate de masura [un etalon], un fel de a ne raporta la lume.

Poate in partea asta a lumii in vremea Imperiului lucrurile au stat altfel, dar in Uniunea Sovietica absurdul era dezaprobat, socotit un produs al „capitalismului putred”. Si acus o sa vedem de ce. Raportate la nebuniile occidentului, la literatura absurdului, unde absurdul apare nu ca tanguire - ca si grecii realizau absurdul vietii si-l deplangeau cam in felul urmator: “Oare chiar nimic mai bun nu este? Nu se poate ca lucrurile astea toate sa fie zadarnice, soarele, stelele, toata frumusetea” – absurdul omului modern e caraghios, caricatural, zeflemitor, autosuficient. Omul modern e absurd si lui ii este suficient faptul ca lumea e absurda, nu vrea sa o schimbe. Ba, el incearca sa se convinga, si reuseste, sa iubeasca lumea asta absurda. O astfel de vedere a lumii si a societatii nu putea fi tolerata in sistemul sovietic, intr-o societatea leganata pe lozincile progresului utopic. Romania, ciudat, a dat oameni care au creat epoca in acest sens: Eugen Ionescu, Tristan Tzara, plecati amandoi in Franta si asimilati, „improprietariti” de literatura franceza. Deci, pe aici mai circulau cartile absurzilor. Dar eu va spun cum era in Rusia. Imperiul sovietic interzicea cartile astea sau, ca sa ne exprimam mai adecvat, „nu le rocomanda”. Erau toate traduse, in tiraje considerabile, puteai sa le citesti, dar nu era nici un fel de publicitate la ele. Sovieticii si-au dat seama ca cu astfel de carti nu poti supraveghea ordinea intr-un stat. Isi dadeau seama ca daca aveau niste cetateni care citeau Nietzsche si Eugen Ionescu, ii scapa din mana. De ce? Pentru ca aceste carti distrug scara valorilor. Iar cu un om care nu are o scara a valorilor, care nu mai are „nimic sfant”, ca sa o zicem mai simplu, nu poti sta de vorba, nu-l poti sensibiliza cu o idee sau alta, fie ea politica sau religioasa. Acesta este omul descurajat si dezgustat, „ingretosat”, ca sa folosim termenul unul mare cantaret al absurdului[73][12], omul timpului in care traim.

Astazi s-a rupt cortina si multe s-au schimbat, nu in bine. Eu eram in partea asta [in Romania], in ‘91-’92. Era postmodernismul in voga, scriam niste poezioare pe care nimeni nu le intelegea dincolo. Trec cativa ani si aud cantece de discoteca rusesti in care textul e pur si simplu nebunesc, de genul: “Eu sunt ucisa, dar merg sa ma tund!” A prins la rusi! Rusii niciodata nu au avut gust pentru asa ceva, rusilor pana astazi le plac poeziile cu mesteceni, oameni care niciodata n-o sa-l inteleaga pe Trakl sau Benn[74][13] cu mortii si cadavrele lui. Tinerii asculta. Au aparut niste lucruri grozave, s-a creat o sensibilitate stranie, au aparut televizoarele si radioul prin care arta nebunilor de alta data s-a impus majoritatii. Intr-adevar, acestia erau niste marginalizati, niste neintelesi, aveau chiar si “clubul neintelesilor”. Li se mai spunea si “poeti damnati”, in speta simbolistilor, pentru ca societatea nu putea sa accepte asa ceva, caci este imposibil sa accepti. Versurile acestor poeti damnati, sau cel putin imitatii ale lor, dar de o calitate literara mult mai indoielnica, au ajuns astazi sa fie cantate de toata lumea. S-a schimbat sensibilitatea. Lumea e alta. De asta noi citim cartulii de predici, mergem sa vorbim cu ei si ne dam seama ca toate cuvintele noastre cad in gol. Si ne apare intrebarea: “Dom’le, asta e prost!? I-am zis si de la parintele Cleopa, si de la cutare, dar nu vrea sa asculte”! Ce s-a intamplat? Pentru el raul este bine, dar nu in sensul in care „blestemat e cel care numeste raul, bine si dulcele, amar”[75][14], adica cu viclesug, ci in sensul ca el se angajeaza cu toata fiinta sa in acest rau nou, crezand ca participa la schimbarea acestei lumi.

Noi traim o lume a distrugerii, a fragmentarismului in fiinta noastra umana. Acesti cativa nebunatici de alta data si-au impus obsesiile lor tuturor. Picasso spunea ca arta lui, cubuletele ce le vedem, de fapt, sunt cioburile unui intreg ce a existat candva. Pentru el, arta e „distrugerea formei”. Nietzsche punea problema asta, cumva existential, el mai degraba propune niste probleme existentiale, decat filozofice. El spune: “Pentru a crea ceva nou, trebuie sa distrugem ce este vechi”. Distrugerea s-a facut, adica atunci cand a venit, omul a distrus realitatea care lui nu-i placea. Si cred ca pictura lui Picasso e foarte expresiva si reprezentativa pentru lumea moderna: pentru ca cioburile acelea raman imprastiate, ele nu creeaza o noua forma, mai buna, pentru ca omul nu si-o poate defini, inchipui, el doar tanjeste dupa ea si sta cu cioburile astea stricate in fata lui... Ceea ce a fost candva el a daramat, dar nimic nou nu a facut.

Nici noua nu ne place realitatea. Atunci cand incepem a vorbi cu un om, acest ciudat, „pacatos”, care „nu ne intelege”, sa cautam punctele noastre comune. Nu exista nici un om pe lumea asta cu care sa nu ai macar un punct comun. Si eu cred ca punctul nostru comun e nemultumirea fata de tot ceea ce ne inconjoara pe noi - nu in sensul ca nu suntem de acord ca copacii cresc in sus si soarele e prea departe -, dar cum ne raportam la noi insine, ce loc ne atribuim noua in aceasta societate, in aceasta lume, care este rostul nostru? De exemplu, noua nu ne place lancezeala, dar, in loc sa facem ceva, noi stam si „discutam”: „Starea e foarte proasta in Biserica noastra! Sa iei si sa dai jos toti ierarhii corupti si sa pui niste oameni de treaba!”. Toti vorbesc, nimeni nu face nimic.

Deci, in fond, avem aceleasi framantari ca si adolescentul asta care asculta rock. Si-l intrebi: “De ce faci asta?” “M-am saturat! Viata asta n-are nici un rost. As schimba totul”. El vrea sa schimbe ceva! Astea sunt armele lui si noi trebuie sa ne apropiem de el aici. „Vrei sa schimbi? Si eu vreau sa schimb!” Adica: „Incotro mergi?, hai ca si eu merg tot incolo, si sa discutam, avem impreuna acelasi drum si eu sunt ratacitor ca si tine, si eu sunt grozav de nemultumit de ceea ce vad in jur”.

Sa-l surprindem pe tanar in perioada lui de revolta, cand el inca se mai razboieste cu lumea, cand inca mai incearca sa o schimbe, inainte ca prea multele dezamagiri sa-i reteze avantul si sa-l transforme in „omul absurd” care nu-si mai vede rostul in aceasta lume si nu mai vrea nimic de la viata.

Stiti de ce ii ingretoseaza pe tineri sa vada popi si credinciosi? Oamenii, adolescentii astia, au impresia ca popii sunt multumiti de viata asta, ca sunt de acord cu mizeria si nedreptate in care traim si incearca sa-i fraiereasca cu dulcegarii de felul: “Fratilor, viata e frumoasa si nu mai spuneti voi ca e rau!  E pacat sa spuneti asa, de fapt, e foarte bine!” Asa le-au povestit, incepand de la frantujii aceea care s-au revoltat – vedeti ca pana si saptamana au facut-o de 10 zile, decada, ca, adica, de ce crestinii astia au adus saptamana cu 7 zile?! Nu intelegeau de ce fac asta, o faceau numai din ura lor grozava fata de crestinism. Aveau impresia ca numai ei vad ca lumea e rea si astia, crestinii, vin cu teorii de-astea, cu fluturasi. Poate ca acei care se numeau pe sine crestini in Franta de atunci nici nu erau altfel, ca si multi dintre crestinii de azi. Si, totusi, merita sa incercam sa mai vorbim o data despre asta, sa spunem lumii adevarul despre crestinism, acestei lumi smintite, pe drept, de faptele multora dintre cei care, dupa cuvintele Sfantului Grigore Teologul, dau ghes in altare fara sa aiba chemarea de sus.

Asadar, nemultumirea lumii e fireasca. Si atunci noi nu trebuie sa amputam revolta din inima tanarului, si nu numai a tanarului, pentru ca inima noastra tanara e intotdeauna. Au imbatranit tocmai cei carora le-a fost amputata revolta, sau de [catre] oameni, sau de ei insisi. Si-au amputat-o din cauza neputintei care s-a inmultit in ei, tot ciocnindu-se de stancile acestea mari, care sunt si moartea si nedreptatea din societate, lipsa dragostei. Si-au spus: „N-are nici un rost”. Si atunci cand un om spune “nici un rost”, a imbatranit.

Noi nu trebuie sa propunem o alternativa in sensul: “Stii, ceea ce faci tu nu e nimic, lasa astea si vino sa-ti arat eu cum stau lucrurile si ce e cu zburdalnicia asta a ta”. Adica, arata-i tanarului ca-si poate manifesta, realiza pornirile lui firesti, care, pana la urma, sunt sadite in noi de Dumnezeu si Dumnezeu le lauda: “Daca vei fi caldicel, te scuip”.

Crestinismul e o religie in excelenta pentru tineri, cu toate ca lumea o percepe ca pe niste mosi batrani si babe care, ma rog, au si ei rolul lor, dar poate ca nu sunt prea atractivi pentru o anumita categorie de tineri. Este o religie a tinerilor si de asta noi ne miram fara temei: “Vai ce multi tineri sunt in Biserica!” De ce a tinerilor? Pentru ca e o religie a jertfei, a jertfelniciei. Cand isi pierde omul capul? La tinerete. El s-a indragostit, nu poate sa nu se jertfeasca pentru ceea ce iubeste. El cauta fie fiinta, fie ideea pentru care sa se jertfeasca, dar, pana la urma, ideea nu-l satisface. Noi avem geniile mari care au creat o arta pe care lumea o numeste mare, dar nu le-a fost suficient. Fiecare a avut o iubire pentru care si-a pierdut capul. Van Gogh si-a taiat urechea si a trimis-o iubitei ca sa o impresioneze. Pana la urma, noi avem nevoie de o fiinta ca sa ne jertfim pentru ea, nu o idee, o fiinta vie.

Si de aici putem porni, abia de aici incolo omul caruia ii vorbim ne va intelege. Crestinismul, atunci cand vorbim despre el, trebuie sa vorbim in primul rand despre Fiinta crestina, sa-i vorbim despre Hristos. Apostolii vorbeau despre Hristos, dar noi vorbim despre reguli morale, reguli pe care ei le stiu si asa foarte bine. Cine nu stie ca a pune unei batranele piedica pe gheata nu-i frumos? Noi mergem la oamenii astia, care sunt satui de toata viata asta, neinteresanta pentru ei, plictisiti, si le spunem lucruri pe care ei deja le cunosc. E o foarte mare greseala!

Uitati-va cu cata inversunare unii crestini spun: “Modernistii astia, niste demonizati!” Dar uitam ca  Testamentul nostru se cheama „nou” si ca Hristos aduce un om nou. Il numim Adam nou pe Hristos. Suntem intr-adevar noi si pururea innoindu-ne. Si doar asa innoindu-ne, prin Duhul Sfant! - ca ajungem iarasi la innoirea Duhului Sfant in noi pe care o cerem de la Dumnezeu, cu care am inceput aceasta discutie a noastra. Si tot noi sa-i agresam pe cei insetati de innoire?!

Problema e ca ei n-au inteles pana la capat cum stau lucrurile si ar fi ridicol din partea noastra sa le-o pretindem. Citeam candva la scoala sau nu! am vazut un oarecare filmulet, un copil care a ajuns mare compozitor - nu mai stiu care anume, un neamt -, mergea, trecea pe langa un ggard de fier siraindu-si mana pe gratiile lui. Si vazand ca fiecare gratie suna diferit, a inceput sa loveasca gratiile ca pe niste corzi, formand un cantecel elementar. Era chiar gardul unei scoli superioare de muzica. Si l-a vazut unul din profesori, si-i spune: “Ia vino incoace”. Si-l ia, si-l face student al acelei scoli, si el devine un mare compozitor.

Asa si noi, vedem oamenii astia, care cu mijloacele lor umile formeaza un cantecel, unul vag, nu este un cor ingeresc, dar noi trebuie sa stim sa apreciem omul in functie de imprejurari: „Asta a cantat la gard, dar daca i-as da o ghitara, oare cum ar canta?”

Era un sfant care avea o ocupatie simpatica[76][15]. Il tot intreba pe Dumnezeu: “Doamne, dar acum la ce masura am ajuns eu, cu cine ma aseaman?”. Era precum copiii, si-si permitea lucrul asta, si Dumnezeu ii spunea de fiecare data. Odata, la intrebarea Sfantului, Dumnezeu ii raspunde: “Acum esti ca cimpoierul din satul cutare”. Atunci Sfantul merge in satul cutare si-l gaseste pe cimpoier, si-i zice:

- Ia, zi-mi tu ce faci?

- Ce sa fac, uite am cimpoiul asta si ma duc la nunti si cant si ma hranesc din cimpoi.

- Tu trebuie sa mai faci ceva, n-ai mai facut si altceva in viata asta?

- Nu stiu sa fi facut ceva vreodata.

Zice: hai, hai, poate ti-aduci aminte, Dumnezeu m-o trimis pe mine ca sa-mi descoperi faptele tale bune.

- Eu atata stiu, am fost talhar mare, cu multe rautati, dar odata, cand am prins noi o fata si prietenii meu vroiau sa o violeze, eu am luat-o si am fugit cu ea si am dus-o in oras si i-am dat drumul. Si a mai fost odata, ca am vazut o femeie plangand, a carei barbat avea multe datorii si trebuia s-o vanda si pe ea si pe copii, ca avea sa dea 300 de galbeni. Si am vazut-o asa tanguindu-se si i-am dat acesti bani, ca tocmai ii furasem de la cineva. Alta fapta n-am facut.

Si atunci, batranul ii spune:

- Mai, tu stai aici cu cimpoiul tau si eu sunt unul dintre oamenii mari inaintea lui Dumnezeu si in pustia asta toti ma numesc Avva[77][16], dar Dumnezeu mi-a descoperit ca tu esti de o masura cu mine. Si s-a dus cimpoierul in pustie cu Sfantul si a devenit si el Avva.

Vreau sa spun ca, atunci cand vedem un om, fie ascultand o muzica ciudata, fie vorbind niste ciudatenii (poate chiar hule), fie purtand niste haine ciudate, noi nu trebuie sa il condamnam. Poate ca si el canta din cimpoi cantece de distractie, betie, dar noi trebuie sa vedem trairea lui interioara, trecutul lui, motivele lui. Catre ce tinde, ce cauta, ce vrea? Pentru ca niciodata un om care nu cauta nimic nu se deosebeste. Daca un tanar asculta rock, sa zicem, poarta lanturi, nu e ca ceilalti, inseamna ca el vrea sa spuna ceva. Si singurul criteriu al calitatii trairii lui, pentru inceput, cred ca este sinceritatea.

Sa stiti ca nu toti asculta rock, nu toti poarta haine ciudate si se vopsesc verde, nu toti sunt betivani, astia sunt oameni nemultumiti de ceva, si pe ei e mai usor sa-i impingi spre ceva mai bun, folosindu-te chiar de energia revoltei lor. Evanghelia ne-o arata foarte bine, e plina de desfranati si de ciudati, oameni nemultumiti, raniti, “sarmani”, cum ii numeste Dostoievsky, citandu-l pe David. Si, acest om „sarman” este aproapele nostru, despre care ne vorbeste Hristos in pilda samarineanului milostiv. Noi de multe ori luam pildele asa cum scrie, la litera, si asteptam ocazia sa intalnim vreun bubos ca sa-l ajutam. De, l-am fi ajutat noi, dar nu prea il intalnim. Ca asa scrie in Biblie, ca daca intalnesti un bubos, il ajuti, ca e aproapele tau, si te mantuiesti. Dar cum bubosi nu prea gasesti... Si-atunci cred eu ca bubosul din Evanghelie e si adolescentul asta care in troleu te fluiera si-ti striga: “Aliluia, aliluia, aliluia!” in batjocura. Atunci il intrebi - pentru ca asta a fost suspinul lui de om cazut, poate a fost si mirosul bubelor lui - si noi ne oprim, pur si simplu, noi intram in vorba cu el, dar nu intram cu scopul de a-l converti, ci cu scopul de a-l cunoaste. Nu de a ne face pe noi cunoscuti, ci de a-l intelege, de a-l cunoaste pe el. Si nu este o punte mai buna, mai sigura, nu e garantie mai mare ca vom fi primiti si intelesi, decat daca aratam ca suntem curiosi de un om de care nimeni, poate niciodata nu a fost curios in acest fel. Pe care nimeni, niciodata nu l-a intrebat niste cuvinte cu totul simple, pe un ton care intr-adevar sa-l miste. In felul acesta noi il ridicam pe spatele nostru. Si faptul ca il ducem pana in „satul din apropiere”[78][17] si-l lasam acolo ne spune tocmai asta: ca nu e numaidecat sa-l aduci pana la altar, sa te convingi ca el e acolo, ci tu, de-acuma, prin cuvintele astea, l-ai adus pe umerii tai in „cetatea din apropiere”, adica este inca un pas, inca un popas in calea lui spre Biserica, spre Dumnezeu. Ai lasat doi banuti cu nadejdea ca el va ajunge acolo. Doi banuti sunt astia: dragostea si vocea ta cu care i-ai vorbit lui, pe care el si le va aminti. El, candva, pe acesti doi banuti isi va cumpara bucuria de a indrazni sa mearga mai departe, atunci cand lumea nu-i va mai oferi nimic. Poate ca va si ajunge acolo, in Imparatie, si noi nici nu vom sti. De acum singur, fara noi, sau purtat de altii.

Si cred ca convertirile [majoritatea] nu sunt imediate tocmai ca omul sa nu aiba ocazia sa triumfe in desert, ca a convertit pe cineva pentru Hristos. Ca asa zice acolo: „Unul seamana, altul uda, altul culege”[79][18]. Este minunat ca e asa! Stiti cum se asambleaza lucrurile secrete? In Petersburg este o uzina unde se fac submarine de armata si unele piese se fac in Ucraina, altele in alta parte, altele cu totul altundeva. Si cel care lucreaza habar nu are ce face. Nu stie ca lucreaza la submarin, n-are voie sa stie. Si undeva ele se aduna, si altii le asambleaza, si fac un submarin. Asa si noi: am spus un cuvant, am facut o piesulita, habar n-avem noi, noi n-avem nevoie sa vedem submarinul, mai bine este nici sa nu-l vedem, ca sa nu dam margaritare porcilor, iar porcii, de data asta, suntem chiar noi, daca ramam prea mult aceasta taina. Sa nu spunem taina lucrarii acesteia, sa lasam minunea, care este Dumnezeu, nedescoperita pana la capat. Altcineva va spune altceva, si ajunge, in sfarsit, si se implineste.

Asta socotesc eu ca e un inceput al vietii crestine, nu nevoia de a indrepta lumea, nu nevoia de a-l indrepta pe celalalt, ci, pur si simplu, dragostea si curiozitatea minunata de a-L trai pe celalalt in noi insine, de a-i trai suferinta lui, nelinistea, de a-l intelege, pur si simplu.

Nu cred ca e tradusa in romana cartea mitropolitului Antonie al Surojului in care el vorbeste nu despre credinta omului in Dumnezeu - pentru ca noi numai despre asta vorbim: “Haideti sa credem in Dumnezeu!”, de parca ar exista vreun buton care sa declanseze aceasta credinta -, ci despre credinta lui Dumnezeu in om. Si vladaca ne propune sa ne inchipuim sfatul Sfintei Treimi, cand Dumnezeu a zis: „Sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra!” „Da! Dar el ne va trada - ar fi zis Tatal - si Tu, Fiule, va trebui sa mori pentru el. Il facem?” „Il facem”, a zis Fiul.

Uitati ce credinta, ce nadejde a avut Dumnezeu in om! Stia toata drama, chiar inainte de a-l face! Stia ca Il va trada! Ce nadejde, ce credinta, pana in ultima clipa, ca si cel mai mare pacatos se poate intoarce! De aceea, atunci cand le vorbim oamenilor, daca nu le putem vorbi pe inteles despre credinta omului in Dumnezeu, sa le vorbim despre aceasta credinta a lui Dumnezeu in om, sau despre credinta omului in om, pur si simplu. Si este un inceput! Iar toate celelalte, spune Dumnezeu, ni se adauga noua.

Stateam cu un frate de la noi, chileinicul Batranului Selafiil, si-mi spune un lucru atat de simplu: “Uite, noi stam de vorba, doi oameni, si nu ne intelegem in privinta unui subiect. Si discutam, si ne intrebam, si nu ne dam seama ca la discutia noastra participa al Treilea. Si nu ne oprim putin sa-L intrebam si pe El: oare ce ar spune Hristos?” Chiar si acest “oare ce ar spune” ni-L apropie pe Hristos si pe noi doi unul de altul. Sa ne gandim ca noi, oamenii, ne-am nascut unul pentru altul.

Asta e! Cu ingaduinta sa-i ingaduim lui Dumnezeu sa intre in viata noastra, intre noi doi, care vorbim.

 In rest, nu prea au rost toate cuvintele. Am gasit la parintele Sofronie, in cartulia tradusa de parintele Rafail, ca poti marturisi dogma Sfintei Treimi, poti sti absolut tot despre credinta, dar daca nu e viata, traire, dogmele se transforma intr-o simpla conceptie existentiala, in filozofie, in tot ce vrei, numai nu in „cuvintele vietii celei vesnice”[80][19], daca noi nu cautam viata asta, care este Hristos.

Chiar vorbeam aseara, eram impreuna cu parintele[81][20], si doua doamne pun problema asta: „Si totusi, Biserica ce face, Biserica nu face fata!” Si m-am gandit cam cum ar fi sa transpun aceasta atitudine in peisajul biblic? Cam asa ar arata: sa ne inchipuim martiriul Sfantului Stefan. Evreii arunca cu pietre in el, dar el nu zice: “Doamne nu le socoti lor pacatul acesta!”[82][21], ci incepe urmatorul discurs instructiv: “Frati evrei, nu este frumos sa aruncati cu pietre, si va spun si de ce...” Si toate celelalte, toate cate le vorbim noi lumii. Noi stam bombardati de patimi, de pietrele lumii din jur, condamnati pentru credinta in Hristos, pentru ciudatenia asta de credinta, dar nu spunem, ca Apostolul: “Doamne, lucreaza Tu”, ci noi spunem: “Nu-i frumos sa faceti cutare si cutare!” Si incercam sa-i convingem si ne miram de ce nu suntem ascultati. Si pana la urma murim si noi si ne aducem aminte ca, poate trebuia, totusi, probabil, sa-l fi intrebat pe Dumnezeu? Poate o fi fost Dumnezeu, stralucind deasupra capului nostru, dar nu l-am vazut, pentru ca eram ocupati, tocmai atunci explicam platforma de lucru cu societatea a Bisericii! O fi fost, numaidecat o fi fost Dumnezeu!

Ar trebui sa ne intoarcem la si noi la aceasta, adica sa vorbim mai mult lui Dumnezeu de necazurile noastre, decat oamenilor. Sa ne gandim, pur si simplu, mai mult la gestul apostolilor si al mucenicilor, la felul lor de a vedea lucrurile.

„Vremea este a face Domnului, stricat-au legea Ta!”[83][22] Vremea este sa lucreze Domnul, noi singuri nimic nu putem face.