Trecuse cu chiu cu vai anul. Bogdan învăţa binişor, dar ei doi abia de au scos-o în capăt cu restanţele. Îi tot ameninţau că o să-i exmatriculeze, dar n-au făcut-o. Au intervenit profesorii de specialitate şi le-au zis că aceşti doi basarabeni sunt nebunatici de felul lor, dar sunt foarte talentaţi. I-au trecut ca şi pe alţii. Una dintre profesoare chiar a zis: “Ia să-mi aduceţi şi mie vreun tablou pictat de voi, să văd ce mare lucru faceţi voi acolo, că vă tot laudă atâta.” Dar când i-au adus să se uite, a strâmbat din nas, a întors capul întâi pe o parte, pe urmă pe alta, şi a zis: “Da, e ceva modern, ‘compoziţii’ de-ale voastre.”

La începutul clasei a zecea le-au schimbat profesoara de română. Când a intrat în clasă era alta, nu era cea din anul trecut. S-au gândit că poate a greşit clasa. Nici nu o mai văzuseră până atunci. Era îmbrăcată bine, nu era ca celelalte, şi se vedea că e foarte bogată. Era trecută de 50 de ani, dar arăta mult mai tânără. O adevărată aristocrată, râdea şi se mişca ca o stăpână, ca o femeie stăpână. Da, ca o femeie.

Se prezentă din picioare, sprijinindu-se într-un fel ciudat de catedră. Apoi zâmbi, lăsându-şi capul puţin pe spate, şi zise că dintotdeauna şi-a dorit să predea la un liceu de artă, să trăiască printre artişti. “Voi toţi sunteţi genii şi geniuţe pe-aici, aşa îmi închipui eu că trebuie să arate un liceu de artă, că doar nu vine orice prostănac să facă artă, arta este pentru spiritele fine.”

Se opri cu ochii pe el, stătea în ultima bancă, singur, ca de obicei.

- Dumneata cine eşti?

Se ridică şi-i zise.

- Vrei să-ţi aduc o lamă? Înţeleg că natura te-a împodobit cu aşa o frumuseţe de barbă, pe care alţii la vârsta ta nu o au. Dar la mine la ore să vii ras şi aranjat: Poţi să fii artist şi fără înfăţişarea asta posacă şi neglijentă. Ne-am înţeles? Cum rămâne, îţi aduc data viitoare o lamă sau ai bani?

- Bani n-am, dar lamă o să găsesc.

Se mai priviră câteva clipe în tăcere, pe urmă se aşeză, când a văzut că ochii ei exprimă asta. La ora viitoare l-a ascultat şi i-a pus un trei, pentru că nu răspunse nimic. Tăcuse ca de obicei. Din cauză că nu-şi învăţa niciodată temele, profesorii credeau că nu ştie româneşte, pe urmă totuşi au ajuns la concluzia că e debil mental şi-l lăsau în pace. Stătea în ultima bancă şi uneori scria într-un caiet, dar nu ceea ce se dicta în clasă. Scria poezii şi tâmpenii de-ale lui, dar îl lăsau în pace. N-avea nici manuale, nimic, numai acel caiet roşu în care, pe lângă poezii, avea şi unele desene făcute cu pixul, foarte ciudate. Probabil era schizofrenic. Ea s-a apropiat pe neobservate şi i-a luat caietul de pe bancă. A vrut să se împotrivească, să-l ascundă în geantă, dar era târziu. Râse şi zise: “Nu, nu, puişor, nu ţi-l dau. La mine la lecţii nimeni nu ţine nimic străin pe bancă.” Făcu câţiva paşi spre catedră, apoi flutură caietul, fără să întoarcă faţa şi zise: “Ţi-l aduc data viitoare.”

3

Noua lui profesoară îi dădu o maşină de scris. L-a luat chiar cu maşina la ea acasă, a zis că soţul ei vrea să-l cunoască. Intră în casă foarte stingherit, niciodată nu i-a plăcut să intre într-o casă străină. Când mama îl lua la vreo prietenă de a ei din studenţie, atunci când mergeau în oraşul ei de naştere, dacă îl lăsa singur cu copiii aceleia, aşa cum se face, ca să poată ele sporovăi, îi venea să sară pe fereastră. Îi plăcea să stea mai mult singur. Putea să stea şi zile întregi fără să spună nici un cuvânt. Niciodată nu simţea nevoia să vorbească. Dacă îl întreba cineva ceva, răspundea foarte scurt, de multe ori doar printr-o mişcare de umăr sau un mormăit absent. Întotdeauna i se spunea să vorbească mai tare, că nu se înţelege nimic ce zice.

- Acesta este geniul..., zise el şi se prezentă. Te-am citit. Ai un talent deosebit. O să fii un mare poet.

Nu ştia ce se răspunde în aceste cazuri. Tot îi venea să sară pe fereastră. Când îl invită să se aşeze, se simţi cumva mai uşurat, nu mai răbda să rămână în poza aceea incomodă, strângând mâna profesorului. Nici nu-şi dădu seama, îi păru că îi strânse mâna prea tare. Aşa îşi strâng bărbaţii mâna în ţara lor, parcă pentru a vedea cine e mai puternic. Deşi era aşa timid, el putea să strângă mâna aşa de tare, încât celălalt se lăsa în genunchi şi striga de durere să-l lase în pace. Nu era cazul. Se vedea clar că oamenii aceştia trăiesc după alte reguli. Dar care sunt acele reguli? Habar n-avea. Da, nu cred că omul acesta s-a bătut vreodată cu cineva. Interesantă ţară. Aveai impresia că aici bărbaţii nu sunt datori să-şi apere femeile lor.

- Fac o cafea? se auzi glasul profesoarei.

Bea el o cafea? N-a prea băut cafea, în ţara lui se bea mai mult ceai. Simţi însă că trebuie să bea, i se păru că aşa se cuvine. Deşi îi era foame tot timpul, îl lovi cu groază gândul că ar putea fi invitat la masă, la o masă de aceea cu multe feluri de furculiţe, cuţite şi cuţitaşe, şi el habar n-avea să le folosească.

Nu ştia cum trebuie să se poarte un geniu. Se temea că acuş o să-l întrebe ce poeţi îi plac, dar el citise numai Coşbuc, câteva pasteluri de Alecsandri şi Luceafărul lui Eminescu. Ştia şi Mioriţa pe de rost. Simţea însă că asta nu e de ajuns. Rafturile de cărţi din această casă îi şopteau asta. În schimb a fost la Ermitaj, ar putea să povestească despre Ermitaj. Nu, cred că nu se potrivea. Oamenii aceştia vedeau în el un poet, nu un pictor.

Degrabă însă tensiunea se risipi şi discuţia căpătă un ton obişnuit şi simplu. Dom' Profesor se arătă mai cald decât îi păru la prima vedere. Discutară lucruri neînsemnate, dar care lui i-au făcut bine. Avea impresia chiar că profesorul îi simţi stânjeneala şi evita să pună întrebări savante. El însuşi nu a spus nimic savant. La despărţire i-au dat acea maşină de scris austriacă, cu litere mici şi frumuşele. I-a arătat mai întâi cum se lucrează la ea. Nu era prea greu. Avea o jumătate de bandă roşie şi jumătate neagră şi puteai să scrii la ea în două culori. Nu ştia că există astfel de maşini de scris, nu mai văzuse niciodată.

Aşa descoperi lumea poeziei moderne. Era un ocean nesecat de noutate. Noutatea pe care o căuta cu atâta nesaţiu. Putea să ia din biblioteca ei şi să citească orişice cărţi voia. Tot timpul citea din vreo carte de care ceilalţi nu mai auziseră. Uneori îl puteai vedea citind din mers. Părea tot timpul fascinat. De parcă se găsise pe sine după o lungă şi deznădăjduită căutare. Se regăsea în poeţii aceia ciudaţi, se amesteca printre destinele lor. Devenea unul dintre ei.

Viaţa luase o întorsătură nouă. Se mutară la o gazdă mai bună. Acum trăiau într-o sufragerie, aveau loc şi pentru şevalete, şi pentru pat, şi aveau chiar şi o masă. În vacanţa de iarnă Mihailov fusese la Leningrad să vadă Ermitajul şi-şi cumpără de acolo o ghitară. Nu ştia să cânte la ea, dar îi plăcea să stea ore întregi şi să brângăie. Ciupea câte o coardă şi intona cu vocea, uneori rostea şi cuvinte. Expresia feţei arăta că ceea ce vrea să cânte e un lucru trist, dar numai el ştia la ce se gândea în acele clipe. Alături se lucra la maşina de scris. Uneori îţi venea să urli de singurătate şi tristeţe. Cred că erau cei mai trişti oameni din tot oraşul acela.

Scoase de sub pat valiza lui portocalie şi umflată. Se aşeză în mijlocul camerei şi începu a scoate tot felul de albume de pictură, cărţi ruseşti şi desene: studii de cai, de oameni, pisici, cioturi răsucite, peisaje în acuarelă sau cărbune. Le lua pe fiecare în parte şi se uita la ele de parcă ar fi căutat să le adauge ceva. Avea acest obicei care o scotea din sărite pe maică-sa şi, de la o vreme, şi pe Mihailov şi Bogdan: revenea la aceeaşi lucrare până ce o strica. De aceea maică-sa îi ascundea picturile ca să nu le strice, ceea ce au început să facă şi aceşti prieteni ai lui. Nu suporta să vadă o pată sau o linie stângace în lucrările sale, se simţea ca şi cum ar fi avut noroi pe sandale. Dar dacă lor le place, o să le facă pe plac. Le puse de o parte. Îşi va face el alte desene pe care va avea voie să le strice cum vrea el. Găsi în cele din urmă ceea ce căuta. Se aşeză turceşte şi începu să citească. Erau de la ea. Avea un scris îngrijit şi scria într-o rusă ca din cărţi. Scria mult, dar, ciudat, nu povestea despre ea, povestea mai mult despre el. Îi spunea să nu uite niciodată că el nu e singur, că este cineva care preţuieşte ceea ce face el. Îşi aminti cum stăteau de vorbă pe bancă şi ea îi spunea că peste mulţi ani el va ajunge foarte celebru, cu expoziţii prin toată Uniunea Sovietică şi, nu ştie de ce, dar va avea barbă.

Oare chiar îl înţelegea? Poate că da. Alta în locul ei s-ar fi plictisit. O lua cu el la plimbare pe Nevski Prospect şi ea stătea după el ca să se uite ceasuri întregi la pictorii aceea cum pictează. O întreba doar din când în când, când se trezea că nu e singur, dacă nu a obosit, şi ea zicea: “Nu, nu,” şi zâmbea de fiecare dată. Îl strângea de mână şi uneori chiar îşi lăsa capul pe umărul lui, ca şi cum nu ar fi avut mâini şi-l mângâia cu capul. Îl ruga să-i povestească la ce se gândeşte când se uită atâta la picturile acelea, zicea că vrea să ia lecţii de pictură de la el, ca să-l înţeleagă mai bine. Oare îl iubea? Nu i-a zis niciodată. Nici el nu i-a spus. Nici n-au vorbit vreodată despre dragoste, vorbeau despre pictură. Şi despre muzică? Da, parcă şi despre muzică.

Ea era studentă în anul întâi la Conservator în Leningrad. Dar nu era leningrădeancă, era din Tbilisi. Avea un pic de accent georgian, dar avea nume ucrainesc: Klimenco Diana. Tatăl său era din Rusia. O cunoscuse la familia de abhaji la care veni cu mama lui. Demult i-a promis că îl va lua o dată la Leningrad ca să vadă Ermitajul şi Nevski Prospect. Ştia multe despre Leningrad, oraşul studenţiei tatălui său, dar nu l-a văzut niciodată. Şi Leningradul şi Moscova erau pline de moldoveni, georgieni şi azeri. Veneau toţi aici să vândă fructe, era un venit foarte bun. De când tatăl său fusese dat afară de la lucru, maică-sa era nevoită să facă foarte des drumul spre Leningrad şi Moscova. Îi aducea de fiecare dată albume de pictură foarte frumoase, pensule scumpe şi vopsele.

Stăteau la o prietenă de-a mamei pe care o cunoscuse la piaţă. O abhază divorţată cu doi copii, un băiat de seama lui şi o fată. Era o femeie veselă şi foarte descurcăreaţă, o chema Izolda. Făcea o grămadă de bani, n-a mai văzut niciodată pe cineva să facă atâţia bani. Ziua vindea fructe, iar noaptea plecau în altă parte a oraşului şi vindeau şaşlâc cu votcă, acolo avea ea cumpărat “un loc” al ei. Nu era vreun loc amenajat, n-avea decât o cutie de fier pe picioare, în care făcea focul cu lăzi, chiar lângă autostradă. I se părea straniu că mergeau la vânzare noaptea şi nu ziua, ca în toate oraşele normale, dar ea zicea că cei care cumpără şaşlâc ies numai noaptea, pentru că ziua dorm. Într-adevăr, avea o mulţime de clienţi, chiar se făcea rând. Ieşeau ca din vizuini tot felul de tipi ciudaţi care îşi permiteau să lase acele sume fabuloase pentru o distracţie atât de neînţeleasă. De fapt, se pare că aceea era doar o parte din programul lor. Cam după ora unu dimineaţa apăreau tot felul de maşini străine din care coborau bărbaţi cu spete de sportivi şi femei distrate. Erau chiar ca din filme: i se părea că, dacă ar fi vrut, puteau să le ia toată carnea şi lăzile de votcă, şi nimeni n-ar fi îndrăznit să li se împotrivească, nici măcar miliţia. Dar nu erau răi, se purtau politicos, numai femeile erau cam hlizite şi de fiecare dată bete. O cunoşteau pe Izolda şi o respectau. Din cauza asta, lui i se părea uneori că această femeie veselă, dincolo de acel cumplit accent georgian cu care vorbea, putea fi foarte periculoasă. Înţelegea că nu oricine putea să aibă apartament în apropierea Prospectului Nevski şi să umble noaptea cu geanta aceea plină cu bani fără nici o grijă.

Dar asta nu-l prea interesa pe el. Se purta cu drăgălăşie faţă dânsul şi chiar i-a dat bani să-şi cumpere ghitara care îi plăcu. Pentru el nopţile acelea erau un prilej de studiu. Da, de studiu. Purta întotdeauna cu sine mapa cu foi şi câteva creioane. Se aşeza pe o ladă, din cele cu care făceau focul pentru şaşlâc, şi surprindea feţele şi poziţiile care i se păreau interesante. Le folosea mai târziu în compoziţii. Uneori avea nevoie de vreun caracter deosebit şi atunci nu mai era nevoie să-l inventeze, căuta prin mulţimea de hârţoage şi-l găsea. Alteori umbla în căutarea acelui caracter prin gări sau prin pieţe, în locurile cu multă lume. Nu scăpa nici o ocazie de studiu.

Într-adevăr Leningradul acesta era un oraş pentru pictori! Până şi nopţile aici erau albe, ca să vezi să desenezi. Amurgea puţin abia pe la două dimineaţă, dar nu se întuneca de tot, vedeai să citeşti, iar pe la patru era soarele sus ca amiaza. De la atâta studiu, căpătă o viteză uimitoare. Putea să facă un portret în zece secunde şi te recunoşteai în el. Trăgea doar câteva linii, dar semăna numaidecât. De aceea nici nu avea nevoie să-i pozezi, se uita o dată la tine şi în următoarele clipe îţi apărea chipul pe foaie. Acum întipărea un cap ras, cu urechi şi nas foarte expresive. Ţinea o sticlă de bere în mână şi vorbea ceva cu Izolda.

Îl luă şi-l puse în buzunarul de la piept. Se gândi însă că niciodată nu va mai avea această schiţă de cap chel cu nas şi urechi ca acelea. Poate că nu era ceva grozav, o schiţă ca şi altele. Putea să-şi facă încă o sută, dacă vroia. Dar pe aceea nu va mai avea-o niciodată, ea nu mai era a lui, era a aceluia care a cumpărat-o. Încă puţin şi ea va dispărea în marea de maşini care brăzdează fără încetare acest oraş uriaş. Îi strânse mâna la plecare, dar nu-l mai auzi ce zise. Ştia doar că se duce, se duce pentru totdeauna, ducând cu el o fărâmă din viaţa sa.

4

Da, Leningradul este un oraş al artiştilor. Totul părea aici o imensă operă de artă: străzile, clădirile, până şi oamenii păreau că sunt luaţi dintr-un film. Dar inima oraşului era Nevski Prospekt. Era ca o ţărişoară independentă a artiştilor. Cât vedeai cu ochii, de-o parte şi de alta a Prospectului erau înşirate tablouri şi şevalete. Pictori adevăraţi stăteau pe scăunele şi-şi desenau clienţii. Unii pictau pur şi simplu, lucrau la vreun peisaj sau compoziţie. Aici auzeai o grămadă de limbi străine. Umblau perechi de capitalişti în pantaloni scurţi şi picioarele acelea fără păr şi fără nici un fel de muşchi. Se vedeau că sunt capitalişti, care nu lucrează niciodată, umblă doar pe plantaţie şi comandă. Şoşoteau ceva în limba lor, se pare că îşi căutau un pictor pe plac, ca să le facă portretul.

Preţurile la portrete erau foarte mici şi se simţea că totul se face mai mult din plăcere. Se oprea şi el unde i se părea că modelul are ceva deosebit. Era foarte convenabil să vii la studiu pe Nevski. De obicei trebuie să te rogi de cineva ca să-ţi pozeze, iar alteori nici nu ai pe nimeni. Iar aici sute de modele stăteau încremenite pe scăunele, aşteptându-şi cu nerăbdare portretele. Din când în când întrebau printre dinţi cum iese, şi perechea îi arăta din spatele pictorului că e ceva grozav. Îşi sprijinea şi el mapa de burtă şi desena modelul altuia. Nu vedea nimic rău în asta, pentru că banii îi lua cel care s-a înţeles. Uneori perechile se opreau la el şi ziceau că vreau ca el să le facă portretul. El se scuza stingherit şi zicea că nu este un pictor adevărat, el nu face portrete, desenează doar aşa, pur şi simplu.

Văzu şi câţiva care aveau faţa buhăită, dar blajină. Erau geniile ratate despre care îi povestea tatăl său. Era plin Leningradul de astfel de oameni. În pieţe şi pasaje se dădeau adevărate concerte, de care nu auzi nici la Filarmonica din Iaşi. Îşi puneau pălăria jos şi cântau. Uneori puteai fi oprit de câte un alcoolic care îţi propunea un covor sau pantofi de damă, bineînţeles că ai lui nevastă-sa, pe o sticlă de votcă. Într-o noapte unul s-a apropiat de Izolda şi zicea că îi aduce două televizoare dacă-i dă o votcă, unul color şi unul alb negru. Dar ea îl alunga şi-i zicea că n-are ce face cu televizoarele lui, că are şi ea.

Venea aici singur sau împreună cu Diana. Când avea de gând să facă studiu, n-o mai lua şi pe ea. Ceilalţi rămâneau acasă sau se ducea la piaţă să vândă fructe. Diana s-a oferit să-i arate oraşul, să-l ducă pe la toate muzeele unde vroia. Oraşul era atât de mare, iar el era străin şi atât de timid. Odată s-a rătăcit şi a colindat toată ziua cu metroul, pentru că nu îndrăznea să întrebe pe nimeni cum să ajungă la staţia care îi trebuia. Era un astfel de om că nu întreba niciodată nici cât e ceasul, pândea numai cu ochii la mâinile trecătorilor, poate vede din întâmplare cât e ceasul. Diana însă se purta ca o femeie matură. Îi părea chiar că seamănă cu o învăţătoare, avea şi ochelari ca învăţătoarele. Dar nu erau nişte ochelari care strâmbă ochii, îi şedea bine cu ochelari. Avea ochii mari şi frumoşi şi părul prins în coc. Îl lua la braţ, zicea că se teme să nu-l piardă, dar pe urmă nu-i mai dădea drumul. L-a dus pe la o grămadă de muzee. A văzut şi muzeul de ştiinţe naturale a lui Pentru I, cu copiii aceia cu două capete în borcane mari cu spirt. Adunase atâtea impresii nemaipomenite! Văzu de departe şi Universitatea în care a învăţat tatăl său. Era foarte mare.

În vara aceea a petrecut în Leningrad vreo două luni. Nu, nu dintr-o singură dată. Se mai ceru încă de două ori şi maică-sa i-a făcut acest hatâr. Zicea că vrea să vadă artiştii, dar nici el nu era sigur. Se trăgea la ea. Plecau în oraş şi se întorceau tocmai seara. Nimeni nu ştia ce puteau să vorbească atâta. Uneori, când stăteau la masă, Izolda îl ruga să spună ceva, dar el tăcea. Zicea că nu ştie ruseşte. Nu-i plăcea deloc să vorbească, iar acum avea această scuză atât de bună. Chiar nu ştia ruseşte? Ştia. Citea liber Dostoievski şi Gogol. Ştia, dar numai pentru ea. Tatăl său i-a zis că Lenin spunea că a cunoaşte o limbă înseamnă a putea gândi în ea. Oare gândea ruseşte? Da, de la un timp gândea ruseşte. Pentru că toate gândurile lui nu erau decât nişte discuţii interminabile cu ea. A scris chiar şi nişte poezii în rusă pentru ea, nu erau de dragoste, dar erau pentru ea. Se scuză că nu ştie rusă, când i le arătă. Ea însă i-a zis mirată că ştie rusa mai bine decât mulţi ruşi. Într-adevăr, când vorbea cu ea găsea atâtea cuvinte, dar numai cu ea. În rest era supărător de tăcut, încât toţi se rugau de el să spună măcar un cuvânt sau măcar să zâmbească o dată. Spuneau că-i dau bani, dacă zâmbeşte. Dar el nu făcea nimic pentru bani, făcea doar ce vroia el şi când vroia el.

Când au plecat era noapte. Au mers cu toţii la gară să-i petreacă. Stătea în uşa vagonului şi toţi treceau pe rând şi se sărutau de despărţire. Trecu Izolda, Arcadie şi Irma. La urmă trecu şi ea. Îl îmbrăţişă şi-l sărută repede pe buze. I se păru că greşise, că nu nimerise obrazul. Se mai uită odată în ochii ei. Nu, nu greşise. Aşa a vrut ea.

Ştia că n-o să o mai vadă niciodată.

Se sculă şi se duse în bucătărie. Puse apă în ceainic şi-i dădu foc. Aşa făcea când avea ceva important de gândit, când trebuia să se gândească îndelung. Da, totul era atât de departe. Şi doar trecuseră numai câteva luni de atunci. Totuşi parcă trecu o viaţă. Poate chiar trecu o viaţă, o altă viaţă, o viaţă străină şi irepetabilă.

De la o vreme, Mihailov începu să aibă un comportament straniu. Acesta se manifesta mai ales la nivel de limbaj. Folosea nişte cuvinte ciudate şi vădea un interes exagerat pentru filozofie. Aborda pe neprins de veste nişte teme savante, ceea ce nu se potrivea deloc cu accentul lui de basarabean din raionul Ungheni. Mihailov ştia să vorbească cel mai bine cu pensula pe pânză, în rest tot ce reţineai dintr-o discuţie cu el erau interjecţiile. Dar noi îl iubeam aşa cum este, era un pictor extraordinar şi toţi recunoşteau asta. Acum însă nu te mai puteai înţelege cu el. Umbla tot timpul cu un teanc de reviste stranii pe care le copia într-un caiet gros. Credeam că sunt nişte reviste împrumutate şi de aceea le copie, dar a zis că sunt ale lui. “Şi-atunci de ce le copii în caiet?” - l-am întrebat. A zis că nu-i treaba noastră, că nu pricepem nimic, nimic. Uneori se uita la noi dintre revistele acelea şi repeta cu regret: “Ce ştiţi voi, ce ştiţi voi?”

Odată când ne-am întors cu Bogdan de la şcoală i-am descoperit taina. Luminile erau stinse şi am crezut că nu este nimeni acasă. Am împins uşa la cameră, dar deodată s-a auzit o hodorogeală grozavă. Când am aprins lumina, am văzut că e Mihailov. Stătea în cap chiar lângă uşă şi când am deschis l-am lovit şi a căzut, cât era de lung, peste şevalete. Da, se credea un yoghin. Hohotele noastre de râs păreau că nu l-au tulburat prea mult. Se ridică foarte serios dintre vrafurile de cartoane şi zise doar: “Sunteţi nişte proşti.”

Pe de altă parte, îl înţelegeau. Puteai să turbi de atâta singurătate şi tristeţe. Dacă el îşi găsea alinare în credinţa asta a lui, n-avea decât. Parcă poţi să-i interzici omului să facă ce vrea? Numai să nu se tâmpească de tot. Zicea că îl linişteşte, că îi redă nu ştiu ce echilibru. Nu prea se vedea pe faţa lui că ar fi liniştit şi echilibrat, dar, mă rog, nu-l mai tachinau. Îl acceptau aşa cum este şi chiar s-au obişnuit cu noua lui postură. Ce-i drept, uneori îi turnau untură în terciurile de făină de porumb pe care şi le făcea. În rest, îl lăsau în pace. Stătea tot aşa, între revistele lui, şi numai îl auzeau că strigă vreun neologism, întrebând ce înseamnă. Dar întreba şi sensul multor cuvinte comune. Întreba atât de des, încât părea că sunt mai multe cuvintele pe care nu le înţelege, decât cele pe care le înţelege. Uneori devenea enervant şi atunci îl sfătuiau să lase cititul, că nu-i pentru el, şi mai bine să picteze ceva.

Da, era foarte de neînţeles omul acesta. Se purta şi vorbea ca un prostovan, ai fi putut zice că e debil mental. Umbla într-o pereche de pantaloni de uniformă şcolară sovietică, din care crescuse, şi nişte bocăncei uzaţi. Păşea tot timpul de parcă ar fi sărit peste şanţuri. Altminteri era de o sensibilitate greu de întâlnit. Era fascinat de Bruegel şi Cezane, distorsiona orice picta. Avea un simţ grozav al grotescului şi al tragicului. Era un modern până în străfundurile sale. Niciodată nu a pictat un chip frumos, picta doar beţivani şi babe diforme. Era multă durere în tot ce făcea. Multora le părea că e inconştient, că nu-şi dă seama el însuşi de talentul său, că totul e o întâmplare. Dar nu era aşa. Uneori ochii i se înseninau şi ţâşnea din ei o adâncă înţelegere a vieţii. Nu spunea nici atunci vreun cuvânt deosebit, el nu vorbea în cuvinte. Spunea doar “Ştiu, înţeleg ce zici.” Şi el simţea că aşa este. De aceea putea să-i povestească trăirile sale, sufereau la fel. Erau diferiţi, dar erau la fel. Da, se poate aşa ceva, se poate aşa ceva între oameni.

Se gândea şi el foarte mult la moarte. Nu vorbea despre asta, dar se gândea. Şi-a dat seama de asta când a venit într-o seară cu nişte creier de om într-o hârtiuţă. A intrat bucuros în casă şi le-a zis că l-a strâns de pe linia de tramvai, că a văzut accidentul cu ochii lui. L-au privit amândoi cu înfrigurare. Încerca într-adevăr să fie vesel, dar era o bucurie isterică. “Şi ce ai de gând să faci cu el?” – l-au întrebat. “Vreau să-l studiez, să-l pictez.” Bineînţeles că minţea. Putea să o spună altcuiva că vrea să picteze o fărâmă de creier, dar nu lor, care erau şi ei pictori. Parcă ce puteai să pictezi acolo? Se credea Michelangelo? Nu. Era altceva. Da, era frica de moarte. O recunoştea. Dar nu-i zise. Încerca pur şi simplu să-şi demonstreze că nu se teme, să-şi învingă groaza prin acest act teribil. Erau la fel. Tot din aceleaşi motive se ducea şi el şi privea pe ferestruică în morgă. Vroia să se obişnuiască, să se împace cu realitatea. Era absurd să te mai gândeşti la nemurire, să visezi ţara de după nouă mări şi nouă ţări de unde a adus Făt-Frumos apa vie. Îşi aminti pentru câteva clipe zilele acelea când o punea pe maică-sa să-i citească iar şi iar povestea cu Făt-Frumos, la care plângea de fiecare dată. Când ajungea la scena învierii din morţi prin stropirea cu apa aceea vie, îşi băga capul în poala mamei şi începea să plângă. Mama credea că plânge de mila lui Făt-Frumos, dar nu era aşa. Plângea de mila lor, nu i-a zis niciodată. Plângea că ei amândoi vor muri şi nu vor avea această apă vie. Şi ei, şi toată lumea vor muri. Ar fi plecat încă de pe atunci în căutarea acelei ape. Nu ştia în care parte sunt munţii de după nouă mări şi ţări şi nu avea nici cal cu aripi care mănâncă jăratic, dar vroia foarte mult să plece. Vroia să reuşească să se întoarcă până la moartea mamei sale, că era drum lung până acolo, mai ales că nu avea cal cu aripi. Se gândea că ar trebuie să călătorească toată viaţa şi era gata să o facă, dar îşi dădea seama că o viaţă de om nu ajunge pentru asta, pentru că s-ar fi dus şi alţii să o caute, dar n-a auzit pe nimeni să aibă apă vie. Acum înţelegea şi mai bine că nemurirea nu există. Se uita la creierul de pe hârtie şi încerca să nu se tulbure. Încerca să vadă moartea ca pe o normalitate. Aşa vom ajunge toţi, nu este nimeni care să scape. Este o laşitate să fugi de realitate, chiar de realitatea morţii. Şi totuşi un fel de prostie îl cuprindea în faţa morţilor. Niciodată nu era convins că au murit cu adevărat. Chiar şi acum, uitându-se la această bucată de creier, parcă tot nu credea că omul acesta a murit. În clipele acestea simţea că nu-şi mai stăpâneşte mintea, că înnebuneşte pur şi simplu. Numai un nebun putea să creadă că morţii nu sunt morţi. Se temea să nu-şi piardă luciditatea, să înceapă a debita tot felul de prostii indiene despre falsitatea şi iluzoriul acestei lumi sau, ceea ce îi părea şi mai grav, să înceapă a crede ca babele în viaţa după moarte. Nu, acest pericol nu exista. Moartea era moarte şi puterea ei se simţea în toată casa, pe stradă, în toată lumea, chiar şi în cer. O simţea în trupul său şi în trupurile tuturor oamenilor, de la începutul lumii şi până la sfârşitul ei. Moartea era singura putere de care nu se îndoia că există.

Dormeau în acelaşi pat. El cu necredinţa lui, iar celălalt cu credinţa sa. Doar frica le era la fel. Se chinui şi în această noapte să nu se sufoce. Visă că au venit nişte oameni în pantaloni galbeni să-l ia la tăiat capuri de cai. Nu vroia să taie cai, pentru că-i iubea, dar se temea să se împotrivească. I-au dat şi lui să îmbrace pantaloni galbeni. Mergeau printr-o iarbă deasă şi înaltă, iar caii veneau singuri la ei şi ei îi tăiau la gât cu nişte cuţite ca secera. A apucat şi el un cal de gâtul mlădios şi l-a secerat, dar a sărit înfricoşat înapoi. În iarbă se rostogoli capul fratelui său mai mic...

Se trezi. I se păru că aude nişte sunete straşnice, dar nu înţelegea de unde vin. Se linişti însă când îl văzu pe Mihailov. Îşi puse veioza sub masă, ca să nu-i trezească, şi-şi făcea exerciţiile lui. Îşi ridica mâinile, inspirând parcă tot aerul din cameră, pe urmă cădea în pirostrii şi expira ca un cimpoi stricat. Se sculă şi se duse lângă el. “Îţi ajută la ceva?” “Da, lasă-mă să mă concentrez.” “Arată-mi şi mie cum faci.” Mihailov se opri şi se uită la el cu ochii extaziaţi. Zise: “Stai să-ţi arăt ceva mai bun.” Întinse o pătură şi-l invită să se culce pe spate lângă el. Îi zise că trebuie să se concentreze şi să simtă cum trece energia din degetele picioarelor prin tot corpul până în creştetul capului. A zis că o să-l liniştească foarte mult. Se puse şi făcu ce i-a zis. I se păru că durează prea mult călătoria aceasta a energiei din degete până în cap, credea că o să fie mai repede. Când termină, Mihailov îl întrebă cu prefăcut extaz: “Ai simţit? Ai simţit energia?” Nu ştia ce să zică. “Da, am simţit, aşa ca nişte furnici.” Bineînţeles că minţea, nu simţise nimic. Se ridică şi se trânti înapoi în pat. Hotărî odată şi pentru totdeauna că el şi religia sunt două lucruri total incompatibile.

5

Mişcarea naţională a atras o mare parte din populaţie, dar se pare că nu toţi pricepeau ce se întâmplă. Se avântau tot dintr-un fel de zel timurovist, chiar dacă acum se întorceau împotriva “Patriei mamă.” Erau un fel de Pavlic Morozov răsturnaţi. Tatăl său se arătă un naţionalist grozav, se duse chiar şi în Găgăuzia şi era gata să moară pentru neam. Îşi aminteşte că i-a trimis carnetul de comunist personal lui Gorbaciov, însoţit de o lungă scrisoare de dezamăgire. Zicea că comunismul în care a crezut el nu este cel care s-a dovedit a fi lucrat de sistemul sovietic, că el rămâne fidel comunismului, dar nu celui la care s-a ajuns. A aşteptat multă vreme să-i vină un răspuns, dar bine înţeles că nu-i venise nici unul. Unchiul său, fratele mai mic al tatălui, chiar ajunsese parlamentar pe linie naţionalistă şi era unul din cei care, împreună cu Mircea Druc, Iurie Roşca şi cei câţiva poeţi mai înflăcăraţi, pregătea toată documentaţia şi planurile mişcării. Pe acest fundal a ajuns şi el la studii în România şi nu în Leningrad, aşa cum visa de mic. Însă românii, despre care îşi închipuia că sunt toţi foarte deştepţi, au început să-l dezamăgească.

Nu vroia să creadă că Uniunea Sovietică a fost învinsă. Simţea că înfrângerea ei e şi o înfrângere a lui. Văzu din tren monumentul de bronz al lui Lenin trântit în grămada de fier uzat de la marginea oraşului. Da, nici el n-a fost veşnic. Şi doar scriau peste tot panouri uriaşe: “Lenin n-a murit, Lenin trăieşte!” “Lenin veşnic viu!” Acest “veşnic viu” îl înfrigura. Îi părea că monumentele lui Lenin vor dăinui până la sfârşitul lumii. Nu s-a gândit niciodată că Lenin ar putea fi aruncat la gunoi ca o tigaie învechită, iar Uniunea Sovietică zdrobită. Îl durea. Simţea că viaţa îşi pierde orice sens, nu mai ştia în ce să creadă. A crezut că omul acesta şi-a asigurat cel mai durabil loc în istorie, acum însă îl vedea răsturnat între hârburi. Văzuse chiar nişte fotografii cu el în cărucior. Se spune că a ajuns debil şi chiar că a avut sifilis, că la sfârşitul vieţii nu mai ştia decât câteva cuvinte şi-l ascundeau de oameni. Ar fi preferat să nu afle asta niciodată. În clasa a şasea a fost la Moscova special cu scopul de a-l vedea pe Lenin în Mauzoleu, dar şi aşa nu a reuşit să-l vadă. A fost doar şi a văzut rândul acela la care trebuia să stai câteva zile. Acum nu mai avea nici un rost. Nici nu ştia ce mai avea vreun rost acum.

Răcirea relaţiilor cu Rusia, pentru el, s-a simţit în primul rând prin deficitul materialelor de pictură. Crescuseră grozav preţurile la culori şi pensule, pentru că cele care se mai găseau nu erau aduse centralizat, ci particular, şi fiecare vroia să-şi scoată banii de pe un drum atât de lung. Culorile româneşti nu erau nici ele mai ieftine, cu toate că erau foarte proaste. Devenise un lux să-şi cumpere un tub de ulei şi singura desfătare pictoricească pe care şi-o mai îngăduia era să se ducă din când în când la fondul plastic şi să se uite în vitrină la trusele acelea chinezeşti.

Aşa a ajuns să picteze din ce în ce mai rar. În schimb s-a dedat cu totul poeziei. Scria mult şi, parcă, din ce în ce mai bine. Îi părea o artă atât de convenabilă, nu mai trebuia să care după sine trusa de culori, pensule şi cârpe. Se putea aşeza oricând şi oriunde, chiar şi în tramvai, şi să-şi noteze ceea ce simţea. Mai ales că îi părea că descoperi un fel de pictură a cuvintelor, că poate picta prin poezie. Imaginaţia şi experienţa de pictor îi folosea mult la scris. Căpătă şi mai multă îndrăzneală când descoperi că o mulţime din poeţii care îi plăceau au pictat şi ei, cum erau Bacovia, Stănescu, italianul Rafael Alberti şi chiar Baudelaire. Aşa că se despărţi treptat şi pe neobservate de pictură şi se cufundă cu totul în scris.

Anul de şcoală era pe sfârşite. Şi-au dat toate tezele şi le-au mai rămas doar să prezinte nişte lucrări la specialitate, dar asta era ceva neînsemnat. S-au înţeles cu băieţii să meargă pe deal la Bucium şi să se distreze. Au cumpărat deja patru sticle de votcă, dar nu aveau mâncare. El nu a găsit niciodată rostul acestui fel de distracţii şi avea şi faţă de băutură cam aceeaşi atitudine ca şi faţă de fumat. Doar uneori gusta puţin vin, dacă era bun. Acum însă a hotărât să vadă ce simte un om beat. A auzit că unii au ajuns să vadă lucruri stranii la băutură şi chiar li s-a rupt filmul. Nu prea credea că lui i s-ar putea întâmpla aşa ceva, dar vroia să încerce. Şi-apoi, citise despre experienţele cu droguri şi băutură ale lui Trakl şi Rimbaud, despre iraţionalul pe care poeţii ştiau să-l valorifice în opere de geniu. Se gândi că poate va pătrunde în sferele ascunse ale sufletului său, că poate leşinul acela al oamenilor beţi e un fel de preludiu al morţii şi aşa va putea afla ceva mai mult despre ea. În ultima vreme gândul morţii îl chinuia atât de mult, încât simţea că numai o întâlnire faţă în faţă cu moartea l-ar putea izbăvi. Pentru că nu mai răbda să fie tiranizat de ea, a hotărât să-i facă o provocare morţii.

Au ajuns pe deal la scăpătatul serii, dar fără Bogdan şi Mihailov. Cei doi au refuzat să meargă, zicând că n-au chef. El însă a luat bucata de şuncă, pe care nicidecum nu au putut-o mânca într-un an întreg, şi s-a dus. A zis că îi găseşte el întrebuinţare, că dacă se îmbată toţi, până la urmă o mănâncă. Erau de toţi patru, şi cu el cinci, iar altceva de mâncare nu mai aveau, decât câţiva cartofi încolţiţi, furaţi de acasă de unul din cei din oraş. Când au ajuns, toate cabanele erau ocupate. Aşa că au hotărât să adune lemne, cât se mai vede, şi să petreacă noaptea pe iarbă, sub streaşina pădurii. Se prevestea o noapte nemaipomenit de frumoasă şi li se păru că chiar ar fi un sacrilegiu să o petreci în încăpere, privându-te de spectacolul unui asemenea cer şi de foşnetul, s-ar fi putut spune tainic, al pădurii.

Parcă nu mai văzuse niciodată o noapte atât de frumoasă. Erau atâtea stele, încât cerul părea mai mult luminos decât întunecat. Cu toţii stăteau în jurul focului şi-şi transmiteau ghitara de la unul la altul, cântând tot ce le venea la gură. O distracţie atât de ciudată, pe care o propusese Fleur hipiotul. Nici nu ştiau ce-i ameţea mai tare, votca sau delirul acela în care se adânceau. Totuşi lui i se părea că nu e beat destul şi nu era sigur că până la urmă va reuşi să se îmbete aşa cum trebuie. Se ridică şi zise că merge să aducă apă de la izvor. Şi fără ca ceilalţi să bănuiască ceva, dosi o sticlă, pe care o şi bău toată singur în pădure. Pentru că nu mai băuse votcă până atunci, nu simţi nici un fel de greaţă, o bău ca pe apă. Se întoarse şi-şi reluă locul printre ceilalţi. Dar nu simţi nici o schimbare, şi chiar se gândi că zadarnic s-a cărat până aici, că oricum nu reuşise să se îmbete. Ghitara a ajuns cu rândul la el. Începu să cânte, susţinut de ceilalţi, feţele cărora au început să-i pară din ce în ce mai mari şi mai aproape. Se clătinau încet ca nişte pălării de floarea soarelui, scoţând acel vuiet de veselie, puţin înfricoşător. Mai lovi de câteva ori corzile şi căzu. Alunecă pe spate în iarbă şi ghitara căzu peste el, scheunând ca un câine lovit. Deasupra căzu cerul, cu stelele acelea care parcă şi-au luat zborul. “E ea - se gândi: Moartea.”

Deodată cerul dispăru şi el rămase singur într-un gol nesfârşit şi întunecos, întins parcă pe o masă suspendată, ca mortul pe care l-a văzut pe ferestruica morgăi. Nu mai era nimic şi nimeni, decât spaima care se revărsa din el ca o lumină ce umple toate ascunzişurile, o lumină întunecată. Era ea. Negreşit. Ea, celei cărei nimeni şi niciodată nu i-a putut sta împotrivă. Simţea că se pierde în ea ca o geană căzută într-un cazan cu plumb topit. Era cu neputinţă să i te împotriveşti. Pe drept cuvânt este Stăpâna a tot şi a toate. Numai nebunii puteau să o nesocotească, nebunii care nu au privit-o niciodată venind, venind ca acum.

Îşi simţi pieptul desfăcându-se ca al unei oi tăiate. O durere imposibil de supravieţuit îl smulse din sine însuşi parcă cu tot cu vine şi cu tot cu sânge. Îl ducea undeva în văzduh şi el nu se putea împotrivi. Tremura ca un zmeu de hârtie legat cu o aţă putredă de pieptul desfăcut. “E sufletul – se gândi – există.” Se înălţa încet printre scânteile de la foc. Simţi că nu mai are putere să-l mai ţină, că încă puţin şi îl va scăpa. Se străduia din ultimele puteri să nu-şi piardă cunoştinţa, atunci chiar ar fi fost sfârşitul. Ultimele clipe. Să mai câştige măcar o clipă, să cucerească pentru viaţa sa măcar o clipă, chiar şi o clipă de nemaiînchipuită durere.

Parcă a apărut o axă nevăzută care a tăiat cerul de la răsărit la asfinţit. Norul de durere care era sufletul său a început să oscileze, trecând ba în dreapta, ba revenind în stânga acelei axe. Au început să se întâmple lucruri ciudate. Când trecea în dreapta, un parfum nemaipomenit îi umplea nările. Se lăsă puţin, şi sufletul pluti în partea aceea. Acolo era atât de bine. De parcă ar fi păşit într-o grădină cu crini, toporaşi şi tot felul de flori binemirositoare, pe care deşi nu le vedea, le simţea mirosul. Îi era atât de uşor şi aluneca încet ca fumul. Începu să strige: “Simţiţi? Simţiţi cum miroase?” Băieţii au sărit care de pe unde erau, bucuroşi că şi-a revenit. “Simţiţi cum miroase? Şi a toporaşi, şi a lăcrămioare! Vouă vă miroase?” Au izbucnit hohote de râs. “Ce, mai vrei să bei, Başta? Tâmpitule, ne-ai speriat pe toţi. Am crezut că ai murit.” “Nu moare Başta aşa uşor,” glumi altul şi-i băgă în faţă o bucată de şuncă coaptă: „Na, muşcă, ţi-am lăsat şi ţie. Mare tâmpit mai eşti.” “Chiar nu vă miroase?” – continua el, ferindu-şi capul de la slănina aceea greţoasă. „N-am mai mirosit aşa mirosuri frumoase.” Toţi se prăpădeau de râs. “Miroase, aşa-i Başta? A toporaşi şi a lăcrămioare! Poate să-ţi mai dăm un pic de votcă, a mai rămas, să miroase şi mai tare?” Şi-a dat seama că ei nu simt nimic. Credeau că aiurează din cauza beţiei. Sigur că ar crede, de parcă el, dacă ar fi văzut pe unul ca el trântit în iarbă după atâta votcă şi strigând că-i miroase a toporaşi, n-ar fi crezut la fel ca ei şi ar fi râs? Şi totuşi, totul era adevărat şi se petreceau tocmai cu el care niciodată nu a suferit să audă vorbindu-se despre minuni şi vedenii.

Brusc, cerul s-a îndreptat şi stelele au stat pe el ca pe un tavan. “Ce mai este şi asta – gândi – cerul e ca un tavan, aşa cum şi-l imaginează babele. Lobacevski? Euclid? Spaţii concave şi spaţii convexe? Unde-i acum tata ca să vadă?” Clipi de câteva ori din ochi şi-şi continuă gândul: “E imposibil, dar văd cu ochii mei. Ştiu că nu e aşa, dar văd, e ca un tavan.” Apoi vorbi iarăşi cu voce tare: “Dar cerul îl vedeţi? Vedeţi că e ca un tavan? Vedeţi ce stele mari şi multe au apărut?” Toţi râdeau, se vedea că se şi bucură că nu a murit. Acum nu mai trebuiau să dea explicaţiile acelea stânjenitoare, pe care le-ar fi cerut părinţii şi poliţia. Unii dansau, alţii cântau, muşcând din bucata de şuncă. Numai el zăcea cu ochii pironiţi la cerul acela atât de ciudat. Dar nu avu timp să se gândească bine la ceea ce ar fi putut să însemne o schimbare atât de stranie a cerului, când stelele s-au boltit şi au format o cupolă mare, chiar de-asupra lui. “Asta-i şi mai şi – gândi – nu mi-aş fi putut închipui aşa ceva niciodată.” Privea mirat în cupolă şi văzu că în vârful ei era o gaură rotundă prin care se vedea dincolo. Deşi gaura era destul de mică, totuşi vedea că acolo e lumină, ca şi cum ar mai fi fost un alt cer, şi acolo nu era noapte, ci amiază. Nu mai văzuse niciodată minuni, nici nu credea în ele, dar acum se uita ca un copil şi aştepta ce va urma. Deodată însă se înspăimântă. O lumină puternică a strălucit din cupolă până la el. Nu era o lumină care se împrăştie, ci ca de proiector, semăna mai degrabă cu un tunel. “Gata – gândi – acuş când o să mă sugă odată, nu mai rămâne nimic de mine.” Se simţi ca o scamă în faţa unui aspirator uriaş. Lumina aceea îl paraliza. Tot ce se poate spune în cuvinte despre acea lumină este că e o lumină de putere. E altfel decât cea a soarelui, prin faptul că îţi pare că e vie, parcă are minte şi gândeşte şi se poate întoarce înapoi la sursa de unde a izbucnit. Nu-şi dădu seama când şi de ce a început să-şi facă semnul crucii cu mâna aceea bleagă. Nu se mai recunoştea pe sine însuşi, făcea necontenit semnul acela pe care îl urâse toată viaţa. De ce? Nu ştia. Dar îl făcea sincer. Niciodată nu a crezut că cineva poate să-şi facă semnul crucii sincer, credea că totul e doar o minciună pentru a sustrage banii poporului simplu. De aceea îşi bătea joc de cei care-l făceau. Nu-şi mai făcuse cruce niciodată, nici măcar în batjocură. Simţea că semnul acesta făcut chiar şi-n batjocură rămâne tot ceea ce este. Nu-l suferea. Acum însă se acoperea cu el, de parcă aşa s-ar fi putut apăra de lumina aceea înfricoşătoare ca să nu-l omoare. “Başta! Başta! Ce-i cu tine? Ţi-e bine?” – îl mişcă de umăr prietenul care a stat lângă el când murea. Nu răspundea, îşi făcea ca un apucat semnul crucii şi nu-şi dezlipea ochii de la cer. “Poate vrei un cartof copt? Hai, că nu-i aşa greţos ca slănina.” În cupolă apăru un om de lumină, cu părul lung şi îmbrăcat într-o haină albă cu mâneci largi. Ţinea amândouă mâinile uşor întinse în lături şi văzu că lumina aceea pornea din mâinile Lui. “Iisus Hristos... – şopti – e adevărat ce zic babele, El ne întâmpină când murim şi ne duce la Tatăl.” Când apăru El în cupolă, i-a dispărut frica. Îl năpădi un fel de bucurie nemaitrăită amestecată cu ruşine. Bucurie pentru că Hristos există, şi ruşine pentru că nu a crezut niciodată în El, că a zis toate acele cuvinte şi înjurături despre Cineva care e atât de bun. Stătea aplecat deasupra lui, dar nu zicea nimic. Îl învăluia în lumina aceea care izvora din mâinile Lui şi care acum nu mai avea nimic înfricoşător în ea. Era aşa de blândă, încât începu să plângă uşor, ca şi atunci când şi-a lovit mama cu biciul, iar ea l-a iertat şi l-a strâns la piept. Stătea deasupra Lui şi tăcea, nici măcar nu se mişca. Iar el scâncea şi nu ştia ce să-L roage, că niciodată nu s-a mai rugat la Dumnezeu. Ştia că de la Dumnezeu poţi să ceri orice, el însă nu se mai sătura să spună “Iartă-mă, iartă-mă.” Îşi cerea iertare că e beat şi că a vorbit de rău de El. Plângea de ruşine şi de fericire, dar fericirea parcă era mai mare ca ruşinea. În cele din urmă, s-a gândit să-L roage să nu moară atunci. I-a zis că-i place cum miroase la El, dar ceilalţi n-ar fi ştiut că el nu a murit. Nici părinţii, nici prietenii nu ştiau că este viaţă veşnică, ar fi plâns ca după un mort şi lui îi părea rău de ei. Vroia să se întoarcă să le spună şi lor să fie liniştiţi, că este viaţă veşnică. I-a cerut să-l lase să-şi termine de scris poeziile. A zis că vrea să spună lumii adevărul. Vorbea tot ce avea pe suflet, ca şi cu un om care îl înţelege. Altfel nici nu se putea vorbi cu El. Era atât de blând şi parcă atât de serios. Faţa îi era toată luminoasă, nu se vedeau nici ochii, nici nasul, nici gura. Numai părul îi cădea pe umeri şi era şi el luminos. Dar nu era o lumină care rănea ochiul, aşa ca a soarelui, ci o lumină la care ai fi vrut să te uiţi toată viaţa, să o ai tot timpul în faţa ta.

Când se trezi, era ziuă. Deschise ochii şi nu înţelegea unde se află. Văzu verdele pădurii, dar nu ştia ce este. Îşi lăsă capul pe o parte şi văzu un copac: “Copac” - îşi zise. Atunci şi-a amintit că trebuia să moară şi el nu vroia. A bâjbâit cu palma iarba de lângă el şi a simţit bucurie: “N-am murit. M-a ascultat, m-a lăsat să mai trăiesc.” Îşi mai roti odată ochii să vadă dacă nu se înşală: “Nu, aici nu e în rai, nu sunt nici florile acelea şi nici nu miroase. Sunt pe iarbă, iată şi cenuşa de la focul de astă noapte. Trăiesc. M-a ascultat.” Dădu cu ochii de Fleur, care dormea în copac. “Da, cu siguranţă că nu-s în rai, iată şi nebunii ăştia dorm în copaci.” Se zbătu să se ridice, dar căzu înapoi. Îl durea tot trupul, de parcă ar fi luat bătaie cu picioarele. Dar era bucuros. Era cel mai bucuros om din lume. Acum era veşnic, nu mai putea să moară niciodată.

La întoarcere, văzu ciorile pe malul Bahluiului. Se aşeză pe iarbă şi le privea. Nu-l mai înfrigurau în felul acela. Păreau simple, nişte păsări obişnuite. Când era mic le vedea întotdeauna din fereastra autobuzului plin de praf, cu care mergea la şcoală, pe câmpul de arătură. Erau atât de multe, atât de misterioase şi chiar puţin înfricoşătoare, dar nu pentru că ar fi fost aşa de negre sau pentru că ar fi avut ciocul acela mare şi puternic, nu, ci pentru faptul că trăiau trei sute de ani. Le invidia atât de mult pentru asta şi ar fi dat orice să fie şi el cioară. Unii spuneau că ce folos că trăiesc atâta, dacă tot sunt ciori. Dar el nu credea aşa, lui îi părea important însuşi faptul că trăiesc, că zboară şi văd atâtea lucruri pe care nici oamenii nu le văd în viaţa lor. De fiecare dată când le vedea, îi venea să-şi facă vânt şi să prindă vreuna. S-ar fi mulţumit măcar s-o aibă acasă ca să pună mâna pe ea, dacă el însuşi nu putea trăi atâta. Le invidia, dar parcă le şi respecta pentru că au o viaţă aşa de lungă. Totuşi de fiecare dată simţea că nu le-ar putea prinde, că şi-ar lua zborul şi s-ar muta mai încolo pe câmpul de arătură. N-avea nici un rost. A încercat odată, şi aşa s-a şi întâmplat, numai s-a făcut de râs în faţa lor. Acum însă le privea cum pasc nestingherite pe malul Bahluiului şi nu le mai invidia cu nimic. Nu, nu mai jinduia copilăreşte să se împărtăşească de cei trei sute de ani ai lor, acum era veşnic. Dar îi plăcea să se uite la ele, simţea că au şi ele un rost în lumea asta, precum avea un rost şi râuleţul acesta plin de gunoaie care primăvara începeau să răspândească un miros nesuferit. Da, toate aveau un rost, chiar şi cele cărora el încă nu reuşise să li-l pătrundă.

6

Se trezi cu ea înăuntru. Era puţin ameţită şi încerca să pară că a intrat doar în treacăt. “Am văzut că era deschis şi am intrat.” El stătea sprijinit într-un cot pe o saltea întinsă drept în mijlocul camerei şi scria ceva într-un caiet. Era luna august şi era mare zăpuşeală. “Nu-mi răspunzi?” Îşi ridică ochii spre ea, ca şi cum n-ar fi fost sigur că lui i se adresează, deşi în casă nu mai era nimeni, pe urmă continuă să scrie. “Crezi că am venit pentru tine? Te înşeli. Ştii pentru ce-am venit? Aş putea să-ţi spun.” “Oare pentru ce puteai să vii în toiul nopţii?” – gândi, dar nu zise nimic. “Am venit să-ţi spun că eşti un ţărănoi şi un bădăran şi că îmi pare rău pentru noaptea trecută.” “Dacă e numai asta, puteai să stai acasă, mi-ai spus-o şi ieri de nu ştiu câte ori,” gândi iarăşi, fără să-şi ridice ochii din caiet, „nu m-am cerut să mă iei la tine acasă.” “Eşti un bădăran! Mă auzi? Un ţărănoi prost crescut şi mi-i ciudă că am fost aşa de proastă.” Nu zicea nimic, a închis caietul şi a rămas sprijinit în cot, arătând că e gata să o asculte oricât ar vrea. “Eşti foarte într-aiurea! Ai numai 17 ani, dar eşti mai într-aiurea decât toţi bărbaţii pe care i-am cunoscut. Eşti mai într-aiurea decât un bărbat de 37 de ani, mă auzi?” “Te-aud, te-aud” – gândi. “Da’ răspunde odată! Zi măcar ceva, arată că mă vezi. Şi ieri ai tăcut la fel. Eşti un mutălău nesuferit.” Se lăsă pe spate, trântind în pernă capul acela tuns aproape zero şi faţa nerasă, pironindu-şi ochii în tavan. Aşa făcea când se sătura de toate, se întindea pe spate şi-şi punea mâinile pe piept ca un mort, gândindu-se că într-o zi va trebui să se întindă aşa pentru totdeauna. Ea se apropie, ca şi cum i-ar fi părut rău, şi se aşeză pe patul de alături. Îşi sprijini faţa în palme şi zise cu voce îndulcită: “Spune-mi şi mie ce scrii, nu mi-ai zis încă nici o poezie.” “De ce se preface proastă oare? Doar nu pricepe nici o boabă româneşte, cum vrea să-i spun poezii? Nici nu-ţi voi spune vreodată” – gândi. Şi se trezi abia a doua zi dimineaţă.

Era nesuferit, ştia asta. Da, era foarte nesuferit. Se trezi primul şi stătea în picioare lângă masă, privind absent pe fereastră. Aşa îl găsi. Se uită la el din pernă, ca şi cum atunci l-ar fi descoperit: “Îmi părea că eşti mai slăbănog, dar arăţi bine. Unde te-ai bronzat aşa?” “La coasă – gândi, fără să arate că o aude – ca orice ţărănoi.” Se ridică şi se apropie de el. Îi puse mâinile pe piept şi-l împinse uşor: “Auzi, nu ştiu ce fel de geniu eşti tu în poezie, nu mă interesează, dar ştiu că tu ai fost dat ca să iubeşti femeile.” Nici acum nu arătă că ar fi auzit-o. Avea treizeci şi doi de ani, rusoaică, crescută de la naştere în acest oraş vestit pentru destrăbălările sale, şi el îşi dădea bine seama că nu este primul cui îi spune aceste cuvinte. Nu-i plăcea că vrea să o facă pe îndrăgostita şi, în genere, îl scoteau din sărite femeile care vor să pară mai mult decât ceea ce sunt. “Totuşi, e multă neputinţă în toată treaba asta – gândi – şi multă minciună.” Închise uşa după ea şi o dată cu uşa orice posibilitate de a mai pătrunde vreodată în viaţa lui. Părăsi şi oraşul acela, evitând, pe cât se poate, ocaziile de a se mai întoarce în el.

După noaptea de pe deal se simţea ca înviat din morţi, mai bine zis ca un mort amânat pentru o perioadă neclară. Bucuria descoperirii veşniciei de la început se transformă degrabă în iadul îndoielii şi al neclarităţii. Nu mai era nici sigur că ceea ce a văzut nu au fost decât halucinaţiile unui om beat, dar nici nu mai era cel de mai înainte. Se simţea ca o stafie care îi poartă doar chipul, dar în realitate este un duh străin. Poate că era mort şi doar i se părea că există. Uneori te oprea brusc şi te întreba: “Uită-te la mine, mă vezi?” Sau te punea să-l pipăi şi să-i zici dacă îl simţi. În rest parcă mai era cum era, dar când făcea faze din astea, chiar că nu mai ştiai ce să crezi.

În vacanţă parcă mai îmbătrâni cu vreo zece ani. Nimeni nu-i dădea niciodată vârsta reală, unii ziceau că are treizeci, alţii douăzeci şi şapte. Câteodată însă era copilăros, şi atunci părea chiar mai tânăr decât era. Fără îndoială că nu era ca toată lumea.

S-a mutat înapoi la cămin, pentru că aici măcar îi dădeau de mâncare. În afară de asta, acum se mai acomodase puţin şi învăţase să nu bage în seamă chiar toate regulile lor, aşa că îşi organiza timpul cum vroia el.

La ieşirea din cămin îl întâmpină ea. Mai era împreună cu o colegă şi l-a întrebat, cumva supărată, de ce nu i-a scris nimic toată vara. Se uită la faţa ei netedă şi se gândi că nu credea că trebuie să ia în serios acel schimb de adrese, că mulţi schimbă adrese, dar nu toţi trebuie să-şi scrie. I-a zis că el niciodată nu scrie scrisori şi s-a dus mai departe. I se păru că n-a mai văzut niciodată un obraz atât de fin. Avea o piele atât de subţire, încât n-ar fi îndrăznit nici să sărute acest obraz, de frică să nu crape şi să sângereze.

Nu se mai putea ascunde, de acum aflase toată şcoala că scrie poezii, din cauza profesoarei de română. Aceasta îi punea zece pentru poezii, zicea că de la el asta se cere. Era un adevărat scandal până la cancelarie cum de nebunul acesta are zece la română, iar fetele care întotdeauna au fost de zece acum aveau şase. Dar nu-i putea spune nimeni nimic, pentru că nu era o fetişcană, era o profesoară ştiută şi respectată în tot oraşul, fără nici o pată. Au început să se audă zvonuri că se culcă cu ea, dar nu era adevărat. Se pare că ea într-adevăr vedea în el un geniu şi o spunea chiar şi în cancelarie. Pe urmă, când stăteau amândoi la ea la prânz, îi povestea amuzată ce feţe fac profesoarele lui când le spune astfel de cuvinte. Era un adevărat teatru.

Acest Mirel Cană i se păru de treabă, dar cam ciudat. Era trecut de patruzeci de ani, cu părul vâlvoi ca la Schopenhauer şi nişte ochelari întunecaţi, de după care se vedea uneori un ochi puţin câş. Avea o barbă netăiată, dar care îi creştea doar în zona bărbiei, ca la înţelepţii din filmele chinezeşti, iar pe obraji era spân. Citea cu mare interes teancul de poezii, învăluit într-un nor de fum. Ieşea atâta fum în jurul lui, încât ai fi crezut că are ţigări în loc de degete. Într-un sfârşit, îl pironi cu ochelarii aceia întunecaţi şi zise: “Da, eşti un constructor de limbaj. În literatura română de mai încoace avem numai un singur constructor de limbaj, Stănescu, şi poate ceva nebunul ăsta de Cezar Ivănescu.” Apoi mai trase un fum din ţigară şi adăugă: “O mare sensibilitate, numai Stănescu a mai avut la noi o sensibilitate atât de dureroasă. Ia seama, pe Stănescu sensibilitatea l-a omorât.” Apoi mai trase un fum, se mai uită o dată la el cu ochelarii aceia suspecţi, şi zise: “S-ar putea ca de tine să depindă viitorul literaturii române.”

Au stabilit că va citi chiar în şedinţa viitoare. Veniseră foarte mulţi din criticii, scriitorii şi pur şi simplu profesorii importanţi ai Iaşului. Toţi vorbeau în termeni similari cu cei ai lui Cană. Spuneau că e o adevărată descoperire, că de unde s-a luat basarabeanul acesta ciudat care într-un timp atât de scurt făcea minuni cu limba română. L-au iubit dintr-odată şi devenise copilul minune al “Junimii.” Şi pentru că scria intrigant de mult, îl porecleau “maşinărie lirică.” A început să petreacă tot mai mult în biroul lui Cană, împreună cu alţi poeţi tineri, purtând discuţii interminabile despre poezie. Dar asta nu-i îmbunătăţise deloc situaţia în liceu.

Deşi nu le spunea niciodată nimic, intrase într-un conflict vădit cu cancelaria. Îl credeau nebun şi vroiau să-l exmatriculeze, iar el nu dădea nici un semn că ar vrea să le schimbe această părere. De la o vreme, se aşeza în prima bancă şi se uita în ochii profesoarei ca un tâmpit. “Ce te uiţi aşa?” – îl întreba uneori aceasta iritată. Iar el îi zicea că se străduie să fie atent. “Nu te mai uita aşa la mine, că nu pot preda lecţia! Nu vedeţi ce ochi are? Parcă te hipnotizează, nu alta.” Uneori ridica mâna şi se cerea să răspundă, dar spunea lucruri fără nici o legătură, deşi avea aerul că ar fi stăpân pe ceea ce spune. “Eşti o apă şi un pământ! Cum ai ajuns în liceu? Cred că şi ăia de la ministerele voastre sunt tot aşa ca tine, că te-au trimis să mănânci degeaba banii statului român.” “Dumneavoastră mă jigniţi aşa - zicea cu o voce de idiot – dar nu vă gândiţi că eu toată săptămâna am învăţat numai lecţia asta, nu mi-am permis nici măcar să ies în oraş.” “Atunci spune-o, dacă ai învăţat-o.” “Am spus, dar eu mai mult nu pot, pe mine nu mă ajută memoria aşa ca pe copiii români. Când m-am pornit la şcoală, parcă le ştiam, dar acum le-am uitat. Să ştiţi că eu fac un efort mult mai mare decât ceilalţi elevi.” După aceea îl lăsau în pace, ziceau că oricum n-o să ia bacalaureatul. Unii însă se enervau, ziceau că minte, că, adică, cum la română poate să aibă zece pe linie şi să fie aşa de bun la specialitate, iar la ei nu învăţa nimic. “O faci pe prostul! Dar la mine să ştii că n-o să-ţi meargă! Te las repetent şi nici nu mă uit!” Se spunea că ar fi umblat gol prin cămin şi că i-ar fi spus Doamnei Pedagog că dacă mai strigă odată la el o să-i bată botul. Îl chemau de câteva ori pe săptămână în cabinetul directoarei şi-l întrebau dacă ştie ce vrea de la viaţă, dacă se gândeşte vreodată că le-a răsturnat tot liceul cu fundul în sus, că şi alţii se iau după capul lui. Iar el îi vorbea atât de onest, încât aceea nu mai era sigură dacă l-a chemat pe cel care trebuie. Nu mai putea să-l priceapă nimeni. Singurul lucru care devenea tot mai clar era că nu-i normal la minte.

El însă o iubea numai pe ea. O aştepta în fiecare seară, că era ploaie, că era frig, şi o ducea până acasă. Prietenii râdeau de el şi ziceau că înţeleg că îi place să o facă pe nebunul, dar nici chiar aşa: “Nu vezi cum arată? Spune drept, nu-i aşa că-ţi baţi joc de ea? De ce n-o laşi în pace? Chiar nu ţi-e milă nici un pic de fiinţa asta, că ea, săraca, crede că chiar o iubeşti. Du-te mai bine cu aia ce se ţine de capul tău, că arată bine.” El însă o apăra şi zicea că are cel mai frumos obraz din lume, că dacă ar săruta-o i se pare că ar sângera. “Nu vezi ce slăbănoagă îi? N-are nici sâni, nu poate să-ţi ofere nimic. Ce mai stai cu ea?” “Tocmai pentru aia stau - zicea – pentru că nu vreau să-mi ofere nimic.”

Nici ea nu-l credea. Zicea că ei nimeni niciodată nu i-a zis că o iubeşte, nici măcar părinţii. Îl alunga să se ducă cu fetele acelea frumoase care erau îndrăgostite de el. Iar el îi zicea că n-are nevoie de ele, că ea e cea mai frumoasă, că are un obraz aşa de delicat. Nu ştia ce să mai facă să-l creadă. Suferea din cauza asta. O ducea în fiecare seară acasă şi stăteau ceasuri întregi pe gărduleţul de fier de la colţul blocului şi el îi vorbea de frământările sale. Uneori îi vorbea despre viitor, iar alteori tăceau tot drumul. Era o tăcere foarte dureroasă, simţea că nu se înţeleg şi nu se potrivesc, şi totodată nu avea putere să se despartă.

Nu se mai putea trăi aşa. A tras-o de mână pe scară şi i-a zis că trebuie să se logodească. “Cum să ne logodim? – întrebă ea – nu trebuie să mergem la biserică?” “La biserică merge toată lumea – i-a zis el – dar noi nu suntem ca toată lumea. Dragostea noastră e unică, n-a fost şi nici nu va mai fi o dragoste ca a noastră. De aceea şi logodna noastră nu va fi ca la toţi oamenii.” Scoase din buzunar două pietricele frumoase şi-i dădu una. “Ţine, aceasta este darul meu de logodnă. Tu o să păstrezi una şi eu una.” Se uită nedumerită la el şi zise: “Eu ştiam că la logodnă se dau inele, nu pietricele.” “Nu-mi plac inelele, nu suport bărbaţii care poartă inele.” Asta o auzise de la tatăl său de mai multe ori, că nu-i plăceau bărbaţii cu inel, dar nu ştia de ce. De atunci nu-i plăceau nici lui. Nu-i plăceau nici bărbaţii care se parfumează şi-şi aranjează părul. Când era copil şi mamă-sa îl lua uneori lângă ea şi-i aranja părul, el nu suferea şi-l ciufulea la loc. O trase să se aşeze jos pe trepte. Scoase din buzunar cuţitul lui rusesc de vânătoare pe care-l purta tot timpul la el. Avea grijă să fie întotdeauna bine ascuţit. Îl folosea rar şi atunci doar la tăiat hârtie. Îl păstra cu sfinţenie, zicea că va veni o zi când va trebui să-l folosească. Îşi ridică puţin mâneca şi făcu o crestătură mică la încheietura mâinii stângi. Sângele izvorî ca o lacrimă vişinie şi caldă. “Suflecă mâneca” - îi zise. “Ce, şi eu?” “Da, aşa ne logodim noi.” “Dar nu trebuie să mergem la preot?” “Eu sunt preotul – zise fără să o privească – şi religia mea este sângele.” O apucă de încheietura subţire şi delicată cu grijă, de parcă se temea să nu se frângă. Întotdeauna avea impresia că atunci când pune mâna pe ea, o doare. Apăsă uşor cu lama ascuţită şi pielea subţire crăpă îndată. Apoi lipiră tăietura ei de tăietura lui şi o ţinu o vreme. “Gata, acum suntem amândoi una. În tine curge sângele meu şi în mine curge sângele tău. De acum eşti femeia mea. Nimeni să nu se atingă de tine. Eu îmi voi pune sângele pentru tine, dar tu să mă asculţi.” Apoi, după o mică pauză, în care parcă se gândi dacă trebuie sau nu să o spună, se uită în ochii ei şi adăugă: “Dar dacă tu o să calci vreodată alături, tot cu cuţitul ăsta o să te tai. O să plâng şi o să te tai, dar o să te tai.” Dădu din cap că aşa va fi. Era puţin speriată, dar părea şi fericită. Credea tot ce zicea, era nebun. Dar simţea că o iubeşte şi îi părea interesant să fii iubită de un nebun. Zicea că se simte protejată lângă el, nu se temea de nimeni.

Îi zise să plece ea întâi, ca să nu-i vadă cineva şi să le spună la ai ei. Pe urmă coborî şi el, nu mai luă liftul. Se urca în lift doar pentru ea, dar când era singur nu folosea niciodată liftul. Nu-i plăcea. Nu vroia să moară de o moarte atât de stupidă. Îi plăcea să meargă pe trepte. Îşi simţea picioarele obosite şi întunericul îi făcea bine, simţea că îl linişteşte. În stradă se reînnoi zarva maşinilor, dar nu-i mai dădu importanţă. Îşi mută geanta de pe un umăr pe altul şi porni încetişor spre casă.

7

Petrecea ceasuri întregi în anticariat, răsfoind cărţile de parcă ar fi vrut să le citească pe toate. Îşi opri ochii pe o carte albastră, având pe copertă portretul unui bărbat încruntat, cu un mustăţoi mare cât o bufniţă. “N-I-E-T-Z-S-C-H-E.” “Oare cum se citeşte? - gândi – oare n-o fi “Niţşă,” despre care tata spunea că au idei comune? Da, trebuie să fie el, probabil aşa se scrie în nemţeşte, dar se citeşte “Niţşă.” Există cărţile lui în română?” Era mirat, pentru că tatăl său i-a povestit că Nietzsche putea fi citit doar în biblioteca facultăţii de filozofie, dar şi atunci te luau la evidenţă şi te întrebau cu ce scop îl citeşti, şi nici nu te lăsau să scoţi cartea afară. Se repezi la ea, de frică să nu o cumpere altcineva. Da, cred că e cel despre care i-a vorbit taică-său. Plăti bucuros banii şi plecă, nerăbdător să o citească mai repede.

Găsi toate cărţile lui Nietzsche traduse la vremea aceea în română şi le citi. Le citea şi le recitea ca pe o Biblie, reţinând pe de rost pasaje întregi. Avea dreptate în toate. Era sensibil ca un artist şi autoritar ca un conducător de războaie. Forţa aceea grozavă îi aprindea sângele, se simţea ca unul din acei “zei veseli” pe care îi descria. Avea tot ce-i trebuie pentru a fi un Supraom: era talentat în toate, simţea muzica şi pictura şi era sprinten cu trupul şi cu mintea. Şi, ceea ce era mai important, era gata să lovească cu ciocanul în zei. Nu suporta să aibă pe cineva deasupra sa, era liber. Era sătul de minciună şi laşitate, sătul de micimea vicleană cu care religia înlănţuia spiritele omeneşti. Era timpul să se sfârşească odată şi pentru totdeauna molima aceasta care l-a robit pe om încă de la începuturi. De fapt nu chiar de la începuturi, nu de la vremile acelea ale dezlănţuirii triumfătoare, când oamenii îşi făceau dreptate cu buzduganul, ci doar de la începutul erei noastre, a acestei vremi supuse şi plăzmuite de geniul impotenţei creştine. Da, toată epoca noastră e o epocă creştină, în care mila şi laşitatea sunt ridicate la rang de virtuţi. Era sătul de feţele roşii şi uleioase ale preoţilor care îl învaţă cum să trăiască, cum să iubească, cum să moară. Religie de castraţi şi impotenţi care proslăvesc “fecioria.” Religia ciungilor şi a orbilor care laudă mila şi milostenia. Religia laşilor şi a dezertorilor care îşi întind obrazul spre a fi pălmuit şi scuipat. Da, religia oamenilor cărora le place să fie scuipaţi în faţă, le place să se bălăcească în flegmă, să respire aerul împuţit din bisericile lor pline de babe asudate şi moşnegi perfizi. Aceştia conduceau acum lumea, au cucerit-o cu văicărelile lor linguşitoare, pentru că lumea întreagă nu e decât o cloacă de impotenţă. Gloata are nevoie de “milă” şi de un “dumnezeu al milei.” O! cine se va smulge din labele băloase ale neputinţei? Cine va avea îndrăzneala şi curajul să se înalţe până la piscurile răcoroase ale noii învăţături? Cine va auzi glasul lui Zarathustra care-i invită pe cei aleşi să-l urmeze? Doar spiritele nobile, doar spiritele cu adevărat libere se simt atrase de aerul răcoros al înălţimilor. Într-acolo se îndreaptă toţi cei de care lumea nu este vrednică.

Creştinismul îi răpise cel mai bun prieten, pe Mihailov. La început au crezut cu toţii că e o simplă întârziere, că poate nu avea bani de drum, că poate a rămas să-şi ajute părinţii la culesul roadei. Dar nu, Mihailov nu s-a mai întors. Unii ziceau că îl visau pe un şes foarte verde şi oarecum luminos, păscând gâştele. Altora li se părea că îl văd uneori în mulţime prin oraş. Dar nimeni nu bănuia ce s-a petrecut într-adevăr.

Stăteau şi acum, ca de obicei, la masă, bând ceai şi vorbind despre artă. Ea îi citea un text care îi plăcea din Blaga, ceva de genul: “Să mă-mpace cu ispita, cântă-n vatră greieruşa: Mai uşoară decât viaţa e cenuşa, e cenuşa.” Avea obiceiul să-i citească sau să-i recite din poeziile care îi plăceau. Şi cred că adevăratele lecţii de literatură le primea aici, la o ceaşcă de ceai şi o prăjitură.

- E mai bun, dar mai prost. Am fost cu Bogdan şi l-am căutat la el în sat. Cred că şi-a pierdut minţile. Şi-aşa era el cam sensibil şi ciudat. Mi-a zis bunicu-său că a ieşit din casă într-o cămeşuţă subţire, numai cu Biblia subţioară, şi nu l-a mai văzut. Zice că ar fi la mănăstire, una Frăsinei, undeva prin Râmnicu Vâlcea. Zic că acolo nu intră niciodată femei, n-au nici măcar găini. Cred că e un loc numai bun ca să te tâmpeşti cu totul.

- Mai ştii, poate pictează icoane acolo?

- Nu cred că mai pictează, nu-l lasă încuiaţii ăia. Cred că nici nu-i dau voie să mănânce. Că aşa-i la ei, nu te lasă să mănânci, mănâncă popii toată mâncarea. Adunare de homosexuali şi trântori. Tare le-aş da foc la toţi.

- Hai, nu mai fi şi tu aşa de aprins. Vorbeşti de parcă ai fi prostănacul ăla de Nietzsche. Ia să nu te mai prind că citeşti porcăriile alea, e un tâmpit. Auzi, să purifice lumea! El însuşi era un pârlit, că nu se uita nici o femeie la el şi de asta suferea. Dar tu, slavă Domnului, eşti destul de frumuşel, ce, mă rog, eşti aşa de nemulţumit?

- Să se ducă el, un pictor aşa de bun, să se închidă ca un idiot în mănăstire...

- Lasă, Baştovel, poate că asta-i calea lui. Poate că-i fericit, ce ştim noi? Fiecare om îşi alege singur fericirea.

- Nu înţeleg şi nu accept această fericire. Să se ducă să fie fericiţi oricine vrea, dar nu el, e prea talentat. El n-are voie să îngroape un talent ca al lui. El nu-şi aparţine, el trebuie să se dăruiască lumii. Am să mă duc numaidecât la el, poate încă nu-i totul pierdut. I-am fost cel mai apropiat prieten, ne-am făcut împreună planuri de viitor. Am să mă duc să vorbesc cu el, poate că mă ascultă, poate lasă prostiile lui şi se întoarce. Numai dacă n-o fi târziu, am auzit că stau nu ştiu cum trei ani în care nu-s chiar călugări adevăraţi, dar pe urmă merg în genunchi în jurul bisericii şi nu trebuie să mănânce patruzeci de zile, şi de atuncea gata, îi rade pe cap şi nu mai au voie să vorbească cu nimeni. Nici scrisori nu mai pot să scrie...

8

Îşi simţea trupul pustiu ca o cameră neîncălzită în care nu mai doarme nimeni. Cum se va termina? Cât va dura? Un firicel de frică trecu cu paşi de şopârlă, atingându-i ba inima, ba mintea, ba oasele picioarelor. Nu va spune nimic. Acum, ca niciodată, nu vroia să spună şi nici să audă ceva. Va face tot ce-i vor spune, îi era totuna ce va face. Toate celelalte nu mai aveau acum nici un rost. Şi-n genere, puţine lucruri au cu adevărat un rost. Numai să iasă de aici, să reuşească să iasă. Oricând, chiar şi peste un an, chiar şi peste zece, chiar şi în ultima săptămână a vieţii sale. Dar să iasă, să nu sfârşească aici, în halatul acesta cu miros de medicamente, în patul acesta străin. Dar şi mai rău, să nu sfârşească după gratiile acelea pe care le-a văzut sus, să nu-l omoare doctorii aceştia nebuni cu medicamentele lor înspăimântătoare. Să nu-l aducă, să nu-l aducă în stare să omoare într-un acces de furie pe moaţa aceea care îi va înmâna, cu solemnitate de “pionervojataia,” în fiecare dimineaţă medicamentele şi-l va trezi, ca pe o vacă bolnavă, la fiecare şase ore, punându-l să le bea. O, de ar putea birui, de ar putea birui puterea aceea care îl împinge irezistibil să le dea foc într-o noapte cu toate acareturile lor sau măcar să se năpustească asupra lor cu ranga aceea pe care a văzut-o jos în iarbă, mai la deal, în livadă. Pe urmă pot să-l închidă şi să-l lege cum vor ei, că vor avea motive. Acum însă trebuiau să-i dea drumul să plece, nu aveau dreptul să-l ţină aici. Era sănătos, era mai sănătos decât ei toţi, nu doar decât nebunii aceia cu fesuri de copii proşti, ci chiar şi decât doctorii. Şi-a dat el seama că doctorul acela cu mâinile groase şi păroase e nebun. L-a zăpsit după felul în care încerca să o facă pe miratul, mişcându-şi sprâncenele acelea viclene care îi zbârnâiau ca doi cărăbuşi pe chelie. Şi el l-a păcălit, s-a prefăcut că-i prost şi nu-şi dă seama că doctorul o face pe prostul. Ia zis că ridichea îl lasă în pace, n-are nimic cu ridichea, dar este cineva care vine noaptea şi-i taie mâinile şi bate cu ele de pereţi. I s-a părut lui că doctorul n-are destul umor, deşi se străduia să pară ironic şi iată că a avut dreptate, pentru că el întotdeauna avea dreptate. “Eşti nebun sau nu eşti nebun?” - se întrebă, privindu-se drept în ochi în oglinda aceea care îl ducea cu gândul la toaletele sovietice. “Cine hotărăşte dacă eşti nebun sau geniu în lumea asta? Cine este adevăratul tău stăpân? Doctorii? Lumea?” Îşi purtă ochii peste faţa aceea obosită şi nerasă, peste fesul acela prostesc, pe care îl şi scoase cu aceeaşi nemulţumire reţinută cu care îşi ciufulea la loc părul când maică-sa îl lua lângă ea ca să-l alinte. Nu se schimbase prea mult, atât doar că avea ţepii aceea negri pe faţă şi câteva fire strălucitoare pe la tâmple. Va albi devreme, ca taică-său, numai să ajungă până atunci, să nu-l omoare aici. Cred că-l înţelegea mai bine acum, înţelegea de ce umbla desculţ şi de ce a venit atunci la şcoală cu ciubotanele acelea pline de noroi uscat. Lumea aceasta nu merită mai mult. Îi era lehamete de lume, nu mai vroia să vadă oameni. Îşi trecu degetele prin părul ţepos şi des de pe cap şi el îşi reveni sfârâind ca o periuţă de dinţi. “S-a-mplinit.” S-au împlinit temerile lui, iată, e aici, e adevărat. Îşi duse palma sub ochi şi şterse urma de ruj care nu avea ce să mai caute acolo. I l-a dat ea, înainte de a urca în maşină, lăsându-l pe el cu totul singur în acest loc înfricoşător. L-a adus chiar cu maşina ei, un mercedes de un alb murdar. Nu se potrivea deloc nici mercedesul şi nici femeia aceea în blană scumpă cu faţa lui de ucigaş în repaos. Era şi ea la fel de străină ca şi ceilalţi, cu toate că nu avea voie. Ea nu a avut voie să creadă ca şi ceilalţi, ea era altfel, i-a vorbit atâta despre ciudăţeniile oamenilor de geniu. Cum de a putut să creadă că el s-a îmbolnăvit, că e într-adevăr nebun? Nu mai era nimeni lângă el, toţi s-au lepădat. Şi cred că aşa a fost tot timpul, toată viaţa sa, doar el n-a avut ochi să vadă. Totul a fost o mare minciună. De fapt, el era singur, la fel de singur ca şi toţi oamenii.

Final.

- Şi cum s-a întâmplat? Ce-ai simţit? Ţi-a venit aşa, dintr-odată? - îl întrebau toţi.

- Cum am trăit eu întâlnirea cu Hristos? Cum a fost? Ce-am simţit? Am simţit de parcă m-am întors, după mai multă vreme, în satul în care am copilărit. Că m-am întors de departe, dintr-o ţară străină şi foarte îndepărtată. Acolo am petrecut prin oraşe, unde femei frumoase mă adăpau cu vinuri scumpe şi aveau grijă să fiu tot timpul sătul. Eram străin pentru satul meu. Nu mă mai cunoştea nimeni. Nu mai era nici casa în care m-am jucat, nu mai erau nici părinţii, nici prietenii. Parcă nu mai era nimeni din cei pe care i-am cunoscut odată, erau numai necunoscuţi. De parcă m-ar fi adus o maşină tocmai din ţara aceea îndepărtată, aşa cum l-au adus atunci, pe când eram copil, pe tatăl meu beat şi l-au lăsat la marginea drumului, lângă livadă. Zăceam acum pe locul unde zăcuse el şi încercam neputincios să-mi feresc capul din balta de vomă. Când deschideam ochii, vedeam copiii care veneau până aproape de mine, mă loveau cu un băţ, iar alţii, mai îndrăzneţi, chiar cu piciorul, şi fugeau. Îi auzeam râzând şi îndemnându-se, “Hai tu, acum tu, e rândul tău.” Din când în când, se auzea câte un glas de gospodină care mergea la apă sau de bărbat grăbit: “Cine-i? Nu-i de la noi din sat. E străin.” Zăceam aşa şi nici nu înţelegeam unde sunt şi cine m-a adus. Atunci am simţit o mână firavă care se străduia să mă ridice. Îşi băgă capul sub braţul meu, care atârna de parcă ar fi fost lovit, şi se smunci să mă ridice. Era ea, am recunoscut-o. Nu se schimbase mult. Îmi aducea şiraguri de fragi şi mi-i dădea fără să-mi zică nimic, apoi fugea ruşinată. Era fetiţa care umbla desculţ şi care a fugit plângând, atunci când mamă-sa a pârât-o, în glumă, că vrea să se mărite cu mine. “Plecaţi de-aici, plecaţi, neruşinaţilor!” – strigă ea trăgându-şi respiraţia, de parcă ar fi alergat mult. Eu îi ziceam pe nume şi mă ruşinam, iar ea repeta tot timpul: “Eu sunt, eu sunt.” Mergeam clătinându-ne pe uliţa satului şi plângeam. Când mă scăpa jos, pentru că o dureau mâinile, mă acoperea cu trupul ei, parcă să nu mă vadă oamenii din porţi. “Unde mă duci?” – o întrebam eu. “Te duc la mine acasă – zicea ea – şi de-acuma nu te mai las să pleci nicăieri, niciodată.” Când am ajuns, m-a spălat de vomă şi de pământ, aşa cum îşi spală ţărăncile copiii, bombănind. Pe urmă m-a culcat pe un cearşaf curat şi a schimbat pentru mine şi faţa de pernă. Casa ei era goală şi curată. Am întrebat-o: “Dar unde e soţul tău, unde sunt copiii tăi?” A zis că ea nu are soţ şi nici copii. “Parcă nu ţi-am zis că eu o să mă mărit numai cu tine? Cu altcineva eu nu pot să mă mărit.” O zicea cu aceeaşi nevinovăţie, ca şi atunci, când îmi aducea mărgeluţele de fragi, înşirate pe un pai de iarbă. “Da, - îi ziceam eu şi o numeam pe nume – dar eu nu mai sunt bun de nimic, sunt pe sfârşite. Sunt aşa cum mă vezi, un vierme zvârcolindu-se într-o grămadă de vomă. Nu am ceva cu care să mă laud, nici nu pot spune că am fost la fel de credincios ca tine. Sunt cărunt şi faţa mea nu mai are nici o frumuseţe, iar trupul mi s-a istovit de băutură şi de fum. Iar tu, tu eşti aşa de frumoasă şi aşa de tânără.” “Nu-i nimic, nu-i nimic, zicea ea, eşti mai frumos ca niciodată.” O priveam şi tot mai mult îmi dădeam seama că toată viaţa doar pe ea am căutat-o. Era mai frumoasă şi mai minunată decât tot ceea ce am văzut vreodată în viaţa mea. Îmi dădeam seama că este tot ceea ce am căutat, că nu mai am nevoie de nimic mai mult. Ea era împlinirea visurilor mele, fata desculţă care îmi aducea fragi. Eram fericit, fericit cum nu mai avusesem cum să fiu până atunci. Şi am hotărât să nu mă mai duc mai mult nicăieri, niciodată.