Cine se teme de sfinţi?

Unul dintre aspectele care, în opinia protestanţilor, face ca ortodoxia să fie respingătoare este cultul sfinţilor. Ideea închinării în faţa altui om, invocarea acestuia în rugăciuni, este văzută ca o ofensă adusă lui Dumnezeu şi o revenire la păgânism. Pentru acest “argument” extraordinar împotriva creştinismului, protestanţii au căpătat până şi laudele ateiştilor-ştiinţifici, care au văzut în ei un fel de înaintemergători ai iluminismului şi ai umanismului.

Poate cea mai expresivă carte împotriva sfinţeniei este “Genealogia moralei” de Friedrich Nietzsche. Acesta a fost convins că popii fac uneori milostenie, numai pentru că aceasta îi face să se simtă superiori celui în a cărui şapcă au aruncat doi bănuţi. Aceeaşi psihologie o au toţi ateiştii militanţi. Pentru această categorie de oameni, sfântul, atunci când nu a fost un simplu mâncător de găini în Postul Mare, pe care l-au divinizat colegii lui de breaslă, poate fi cel mult un nebun rufos în care poporul prost a văzut o întruchipare a propriei suferinţe şi, de aceea, l-au eroizat. Unii atei, nu exclud chiar posibilitatea unui delir mistic provocat, pe fondul sărăciei şi a foamei sau din setea de paranormal a femeilor isterice.

Puţini ştiu însă că autorul “Antihristului” a fost fiu de pastor luteran. Acest amănunt despre apartenenţa confesională a lui Nietzsche nu este lipsit de importanţă. Viziunile gânditorului care l-au inspirat pe Hitler, setea lui de o religie “veselă”, cum o numea el, sunt o urmare inevitabilă a educaţiei sale luterane. Luteranii, ca şi toţi protestanţii şi neoprotestanţii exclud posibilitatea conlucrării omului cu Dumnezeu, deoarece pentru ei a făcut totul Hristos, omul nu are nici un merit în mântuirea sa. De aceea, “supraomul” lui Nietzsche nu este altceva decât un monstru clocit într-un subconştient văduvit de imaginea omului ca fiinţă superioară. Supraomul nietzschean este un înlocuitor nefericit al sfântului creştin.

Eu nu vreau să înşir aici o listă cu citate biblice care să susţină cultul sfinţilor, dar mi se pare sugestivă întâmplarea că ateiştii, sectele de toate felurile şi persoane de genul lui Nietzsche îşi dau mâna atunci când e vorba de negarea vehementă a cultului sfinţilor.

Sfinţenia este singurul lucru cu care nu poţi să te mândreşti, pentru că deîndată o pierzi. Sfinţenia este mai degrabă propăşirea continuă în conştientizarea propriilor neputinţe (Sf. Nil de la Sorska) şi nu ştiu dacă cineva din adversarii cultului sfinţilor invidiază această ocupaţie. Aceşti oameni sunt cinstiţi nu ca nişte dumnezei, ci ca nişte prieteni şi îndrumători, ca simple persoane care ne întrec în vreo vrednicie (Sf. Ioan Damaschin). La urma urmei, cultul sfinţilor confirmă că Hristos este prezent în istorie şi că El lucrează prin oameni “până la sfârşitul veacurilor”.

Nu există nici un alt motiv pentru care oamenii se împotrivesc sfinţilor, decât numai mândria personală. Omul lipsit de modele şi precursori se expulzează pe sine din istorie. El îşi creează o istorie în care există numai el, ca un Neron îngâmfat şi idiot. Nu în zadar Friedrich Nietzsche a scris “Consideraţiile inoportune împotriva istoriei”, în care vede istoria ca pe un rău care împiedică omenirea să prospere. În cele din urmă, omul care a luptat cu sfinţenia şi istoria, a sfârşit prin a-şi crea propriul sfânt, “supra-omul” şi o proprie istorie, care începea cu el însuşi. Comuniştii l-au creat pe “homo-sovieticus”, omul care munceşte bine la subotnice, iar neo-protestanţii pe “fratele uns cu duhul”, care s-a lăsat de fumat şi de băut, poartă cravată şi citeşte biblia.

Într-adevăr, poate că a trecut vremea sfinţilor după modelul lui Hristos? Într-o lume ca a noastră, e loc pentru toată lumea. “Într-o casă mare, spune apostolul Pavel, referindu-se la sfinţenie, nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre cinste, iar altele spre necinste” (II Timotei 2, 21).